Renunţase în faţa durerii, a fricii, a dorinţei de-a muri. Dar o făcuse şi-n faţa unui instinct de supravieţuire egocentric şi primitiv ce anihilase orice dorinţă de somn, de întuneric lipsit de durere. Şi de aceea se afla aici. Încă

aici. Iar de data asta nu se dădea bătut.

Muşchii fălcilor îl dureau atât de tare, încât îi tremura tot corpul. Iar loviturile nu mai conteneau. Însă nu trebuia să renunţe. 70 de kilograme de forţă. Dacă reuşea să capete o priză mai bună asupra gâtului, atunci poate că reuşea să oprească de tot curgerea sângelui spre creier, iar Smith avea să-şi piardă cunoştinţa destul de repede. Dar simpla oprire a fluxului de aer putea dura câteva minute. Altă lovitură în tâmplă. Nu! Se smuci în scaun. Strânse şi mai tare din dinţi. Ţine-te bine, ţine-te bine! Leu. Bivol de apă. Harry număra în timp ce răsufla pe nas. O sută. Loviturile nu conteneau, însă nu cumva deveniseră mai rare şi mai slabe? Degetele lui Smith i se strânseră în jurul feţei şi încercară să-l împingă pe Harry. Apoi renunţară. Îi dădură drumul. Oare creierul lui Smith devenise în sfârşit atât de privat de oxigen, încât încetase să mai funcţioneze? Harry simţi uşurare, apoi înghiţi şi mai mult sânge de-al lui Smith, iar în clipa aceea îl izbi ideea. Prezicerea lui Valentin. Ai tot aşteptat să-ţi vină rândul să fii vampir. Iar într-o bună zi vei bea şi tu. Poate că de vină fusese ideea,

 473 

scurta lipsă de concentrare, însă în momentul acela Harry simţi revolverul mişcându-i-se sub talpă şi-şi dădu seama că slăbise apăsarea fără să-şi dea seama. Că Smith încetase să-l mai lovească pentru a ajunge la armă. Şi reuşise.

Katrine se opri în uşa amfiteatrului.

Încăperea era goală, cu excepţia celor două femei care stăteau pe rândul din faţă ţinându-se în braţe.

Se uită la ele. Un cuplu ciudat. Rakel şi Ulla. Soţiile unor duşmani de moarte. Oare acum era acea situaţie în care femeilor le e mai uşor să

găsească sprijin una în alta decât la bărbaţi? Katrine nu ştia. Aşa-numita prietenie dintre femei nu o interesase niciodată.

Se apropie de ele. Ullei Bellman îi tremurau umerii, dar suspinele nu i se auzeau deloc.

Rakel ridică privirea spre Katrine, fixând-o cu o expresie întrebătoare.

— N-am aflat nimic, răspunse Katrine.

— Bine. Dar el va fi în regulă, zise Rakel.

Lui Katrine îi trecu prin minte că era replica ei, nu a lui Rakel. Rakel Fauke. Cu păr negru, puternică şi cu ochi căprui, blânzi. Katrine fusese mereu geloasă. Nu pentru că-şi dorea viaţa celeilalte femei sau să fie femeia lui Harry. Poate că era capabil să facă o femeie să se simtă ameţită

sau fericită pentru o vreme, însă pe termen lung crea suferinţă, disperare, distrugere. Pe termen lung trebuia să-l ai alături pe Bjørn Holm. Şi totuşi, o invidia pe Rakel Fauke. O invidia pentru că era cea pe care o dorea Harry Hole.

— Scuze.

Ståle Aune intrase şi el.

— Am făcut rost de o cameră în care putem sta de vorbă.

Ulla Bellman aprobă din cap, continuând să-şi tragă nasul, apoi se ridică

şi părăsi sala alături de Aune.

— Psihiatrie de urgenţă? întrebă Katrine.

— Da, răspunse Rakel. Iar chestia ciudată e că funcţionează.

— Chiar?

— Am trecut şi eu prin asta. Tu cum rezişti?

— Eu?

— Da. Cu toată responsabilitatea. Gravidă. Şi tu eşti la fel de apropiată

 474 

de Harry.

Katrine îşi mângâie burtica. Şi se simţi frapată de o idee ciudată, sau cel puţin de una pe care nu o mai avusese niciodată. Cât de aproape erau naşterea şi moartea una de alta. Era ca şi cum una o prevestea pe cealaltă, ca şi cum viaţa era un joc fără de sfârşit de-a cine prinde ultimul scaun, care cerea o moarte înainte de-a aproba o nouă viaţă.

— Ştii dacă e băiat sau fată?

Katrine clătină din cap.

— Nume?

— Bjørn a sugerat Hank, răspunse Katrine. După Hank Williams.

— Fireşte. Deci crede că va fi băiat?

— Indiferent de sex.

Râseră amândouă. Şi nu li se păru deloc absurd. Râdeau şi tot râdeau pentru o nouă viaţă ce se pregătea să înceapă, în loc de foarte apropiata moarte. Pentru că viaţa era magică, în timp ce moartea era ceva trivial.

— Trebuie să plec, dar te anunţ de îndată ce aflu ceva, adăugă Katrine, iar Rakel încuviinţă.

— Voi rămâne aici, să-mi spui dacă pot ajuta cu ceva.

Katrine ezită, apoi se hotărî. Îşi mângâie iar burtica.

— Uneori mă tem că îl voi pierde.

— E ceva firesc.

— Şi apoi mă întreb ce se va alege de mine. Dacă voi fi în stare să merg mai departe.

— Vei fi, răspunse Rakel cu fermitate.

— Trebuie să-mi promiţi că şi tu vei face la fel! replică atunci Katrine.

Spui că Harry va fi în regulă, iar speranţa e un lucru important, dar în acelaşi timp eu cred că e bine să ştii că am discutat cu echipa Delta şi că

analiza lor spune că răpitorul – Hallstein Smith – probabil nu va… în fine, de cele mai multe ori…

— Mersi! rosti Rakel, prinzând-o pe Katrine de mână. Îl iubesc pe Harry, dar dacă-l pierd acum, promit să merg mai departe!

— Dar Oleg, el cum va…?

Katrine văzu durerea din ochii lui Rakel şi regretă instantaneu. Văzu că