Bărbatul deschise ochii. Semăna cu o pasăre mare ce plutea acolo.

Era un elicopter. Care survola la vreo 20 de metri deasupra sa, însă el nu mai auzea nimic. Însă îşi dădu seama ce anume făcea barca să vibreze.

Katrine stătea în faţa hangarului pentru bărci, tremurând în umbră în timp ce urmărea cum agenţii împingeau Volvo-ul Amazon înăuntru.

Îi văzu deschizând portierele de pe ambele părţi. Văzu un braţ în costum căzând într-o parte. De pe partea care n-ar fi trebuit. Partea lui Harry. Mâna dezgolită era plină de sânge. Agentul îşi vârî capul în interiorul maşinii, probabil pentru a verifica dacă respiră sau are puls.

Dură ceva, iar până la urmă Katrine nu mai rezistă şi-şi auzi propriul glas tremurător:

— Trăieşte?

— Poate! strigă agentul ca să acopere zgomotul elicopterului rămas deasupra apei. Nu-i simt pulsul, dar s-ar putea să respire. Dacă e-n viaţă, nu cred că mai are mult, totuşi.

Katrine se apropie.

— Ambulanţa e pe drum. Vezi rana făcută de glonţ?

— E prea mult sânge.

Katrine intră în hangar. Se uită la mâna ce atârna din maşină. Părea că

încearcă să atingă ceva, ceva de care să se ţină. O mână de care să se prindă. Femeia îşi trecu o mână peste burtă. Ar fi avut să-i spună ceva.

— Cred că te înşeli, rosti celălalt agent din interiorul maşinii. E deja mort. Uită-te la pupilele lui!

Katrine închise ochii.

Se uită la chipurile care apărură deasupra sa de ambele laturi ale bărcii.

Unul dintre ele purta o mască neagră, iar gura i se tot deschidea, formând cuvinte; după felul în care i se încordau muşchii gâtului, părea că ţipă.

Poate că ţipa la el să dea drumul revolverului. Poate că-i striga numele.

Poate că striga că vrea răzbunare.

Katrine se apropie de portiera de pe partea lui Harry. Trase adânc aer în piept şi se uită înăuntru. Ochii i se măriră. Simţi şocul care o lovi mai puternic decât cel pentru care se pregătise. Acum auzea sirena ambulanţei, însă văzuse mai multe cadavre decât cei doi agenţi şi înţelese dintr-o singură privire că în acest trup nu mai locuia niciun suflet. Îl ştia şi

 482 

mai ştia că aceasta era doar carcasa pe care el o lăsase în urmă.

Înghiţi în sec.

— E mort. Să nu atingeţi nimic!

— Dar trebuie să încercăm să-l resuscităm, nu? Poate că…

— Nu, răspunse ea ferm. Lăsaţi-l!

Rămase acolo, în picioare. Simţi cum şocul începe să se estompeze. Să

facă lor surprinderii. Surprinderii create de faptul că Hallstein Smith alesese să conducă el însuşi maşina în loc să-şi oblige ostaticul. Că ceea ce iniţial crezuse a fi locul lui Harry nu era de fapt al lui.

Harry zăcea întins pe fundul bărcii, uitându-se în sus. La chipurile oamenilor, la elicopterul care bloca lumina soarelui, la cerul albastru.

Izbutise să-şi apese iar piciorul peste revolver înainte ca Hallstein Smith să

apuce să-l scoată. Apoi Hallstein păruse că renunţă. Poate că era doar imaginaţia sa, dar crezuse că poate simţi prin dinţii din gura sa că pulsul celuilalt începea să devină tot mai slab. Până ce în final se oprise cu totul.

Harry îşi pierduse de câteva ori cunoştinţa înainte să reuşească să-şi treacă din nou mâinile şi cătuşele în faţă, apoi să slăbească centura şi să

caute cheile de la cătuşe în buzunarul sacoului celuilalt. Cheia maşinii se rupsese în contact şi el ştia că nu mai are puterea să urce panta abruptă şi acoperită de gheaţă ce ducea înapoi la drumul principal, ori să se caţăre peste gardurile înalte ale proprietăţilor aflate de ambele părţi ale drumului. Strigase după ajutor, însă era ca şi cum Smith îi răpise de tot glasul, iar ţipetele slabe pe care le scosese fuseseră înghiţite de un elicopter aflat cine ştie pe unde, probabil cel al poliţiei. Aşa că, pentru ca ei să-l poată vedea din aer, trebuia să târască barca lui Smith pe gheaţă, să

se întindă în ea şi să tragă câteva gloanţe în aer.

Dădu drumul revolverului Ruger. Îşi făcuse treaba. Se terminase. Acum se putea retrage. Înapoi la vară, pe când avea doar 12 ani şi stătea întins în barcă, cu capul în poala mamei, în vreme ce tatăl său le povestea lui şi lui Sis despre un general gelos din timpul războiului dintre veneţieni şi turci. Harry ştia că o să fie nevoit să îi explice surioarei sale după ce aveau să se bage în pat. În secret, era destul de mulţumit de asta, pentru că, indiferent cât i-ar fi luat, nu renunţau până când ea nu înţelegea toate legăturile. Iar lui Harry îi plăceau legăturile. Chiar şi atunci când ştia, în adâncul sufletului, că nu există niciuna.

 483 

Închise ochii.

Ea zăcea în continuare acolo. Lângă el. Iar acum îi şoptea în ureche:

— Harry, crezi că şi tu poţi da viaţă?

 484 

Epilog

Harry turnă Jim Beam în pahar. Lăsă sticla înapoi pe raft. Ridică

paharul. Şi-l lăsă lângă paharul cu vin alb de pe tejghea, din faţa lui Anders Wyller. Clienţii din spatele lui se înghesuiau să fie serviţi.

— Acum arăţi mult mai bine, începu Anders, apoi îşi coborî privirea la paharul de whisky fără să-l atingă.

— M-a peticit tatăl tău, răspunse Harry, apoi aruncă o privire spre Øystein, care îi făcu semn din cap că o să se descurce singur o vreme. Cum merge la secţie?

— Bine, răspunse Anders. Dar ştii cum e: liniştea de după furtună.

— Ştii că se numeşte…

— Da. Gunnar Hagen m-a întrebat astăzi dacă vreau să preiau funcţia de inspector-şef adjunct, cât Katrine va fi în concediu.