Rakel încearcă să spună ceva, dar nu reuşi şi alese în schimb să ridice din umeri.

După ce ieşi afară, auzi un huruit şi ridică privirea. Lumina soarelui

 475 

strălucea reflectându-se în carcasa unui elicopter aflat sus pe cer.

John D. Steffens deschise uşa de la Urgenţe şi inspiră aerul rece. Apoi se apropie de paramedicul mai în vârstă rezemat de perete, lăsând lumina soarelui să-i încălzească faţa în timp ce fuma încet, savurând fumul cu ochii închişi.

— Aşadar, Hansen? începu Steffens, rezemându-se şi el de perete, alături de bărbat.

— O iarnă plăcută, răspunse paramedicul fără să deschidă ochii.

— Îmi dai…?

Paramedicul îşi scoase pachetul de ţigări şi i-l întinse.

Steffens luă o ţigară şi bricheta.

— Va supravieţui?

— Vom vedea, răspunse Steffens. Am reuşit să înlocuim din sângele pierdut, dar glonţul a rămas în corp.

— Steffens, tu câte vieţi crezi că trebuie să salvezi?

— Poftim?

— Ai muncit noaptea trecută, iar acum eşti tot aici. Ca de obicei. Deci câte crezi că te mai aşteaptă, câte crezi că trebuie să mai salvezi ca să crezi că faci bine?

— Hansen, acum chiar că nu mai înţeleg deloc ce vrei să zici.

— Soţia ta. Cea pe care nu ai salvat-o.

Steffens nu răspunse, doar trase fumul în piept.

— Am făcut nişte cercetări.

— Cu ce scop?

— Pentru că-mi fac griji pentru tine. Şi pentru că ştiu cum e. Şi eu mi-am pierdut soţia. Dar tot timpul muncit în plus, toate vieţile salvate nu o vor mai aduce înapoi. Ştii deja asta, nu-i aşa? Iar într-o bună zi vei face o greşeală, pentru că eşti obosit, şi atunci vei mai avea o viaţă pe conştiinţă.

— Chiar aşa? replică Steffens şi căscă. Cunoşti un hematolog mai bun ca mine la Urgenţe?

Steffens auzi paşii paramedicului îndepărtându-se.

Închise ochii.

Somn.

Îşi dorea să poată avea parte de el.

Trecuseră 2154 de zile. Nu de când Ina, soţia sa şi mama lui Anders,

 476 

murise – asta se întâmplase în urmă cu 2912 zile. Ci de când nu-l mai văzuse pe Anders. Imediat după moartea Inei mai vorbeau sporadic la telefon, cu toate că Anders era furios şi dădea vina pe el. Şi pe bună

dreptate. Anders se mutase, plecase, pusese cât mai multă distanţă între ei. Inclusiv prin faptul că renunţase la planurile de-a da la Medicină, de exemplu, alegând să se facă poliţist. În timpul rarelor şi tensionatelor lor discuţii telefonice, Anders spusese că ar prefera să fie mai degrabă ca unul dintre profesorii lui, un fost detectiv specializat în cazuri de crimă, Harry Hole, pe care Anders evident că-l venera, aşa cum obişnuise să-şi venereze tatăl. Încercase să-l viziteze pe Anders la diverse adrese sau la Academia de Poliţie, însă fusese respins. Ajunsese, mai mult sau mai puţin, să-şi urmărească pe ascuns propriul fiu. Într-o încercare de a-l face să înţeleagă că ar fi pierdut-o poate mai puţin pe Ina dacă nu s-ar fi pierdut şi unul pe altul. Că împreună puteau menţine vie o parte a ei. Însă

Anders nu se arăta dispus să-l asculte.

Aşa că, atunci când Rakel Fauke venise la un consult şi Steffens îşi dăduse seama că e soţia lui Harry Hole, devenise, cum era şi firesc, curios.

Ce-avea acest Harry Hole de-l făcea capabil să-l influenţeze pe fiul lui?

Oare-l putea învăţa şi pe el ceva care să-l ajute să se apropie iar de Anders? Şi apoi descoperise că fiul vitreg, Oleg, reacţionase exact ca Anders când înţelesese că Harry Hole nu-i putea salva mama. Era acelaşi lucru, o nesfârşită trădare paternă.

Somn.

Fusese un şoc să-l vadă astăzi pe Anders. Prima idee nebunească fusese că amândoi fuseseră păcăliţi, că Oleg şi Harry puseseră la cale vreun soi de întâlnire de împăcare.

Să doarmă acum.

Se făcea tot mai întuneric, iar pe faţă simţi un soi de răcoare. Trecuse un nor prin faţa soarelui? John D. Steffens deschise ochii. În faţa lui stătea o siluetă, înconjurată de o aură a soarelui ce-i strălucea în spate.

John D. Steffens clipi. Aura îi înţepa ochii. Se văzu nevoit să-şi dreagă

vocea pentru a putea scoate vreun sunet.

— Anders?

— Berntsen va supravieţui.

O pauză, apoi:

— Au spus că datorită ţie.

 477 

Clas Hafslund stătea în grădina sa de iarnă, uitându-se către fiord, unde gheaţa avea un strat ciudat de apă perfect nemişcată deasupra, ce o făcea să arate ca o oglindă gigantică. Îşi lăsase ziarul deoparte, care încă o dată

relata, pagină după pagină, cazul vampiristului. Vor obosi curând de asta?

Aici, pe insula Nesøya, nu aveau parte de astfel de monştri, slavă