— Şi atunci eu ce fac? întrebă Mikael Bellman în vreme ce se uita spre fiord.

— În primul rând, nu-mi vine să cred c-ai făcut ce-ai făcut, răspunse Isabelle Skøyen în vreme ce se plimba pe lângă el.

— Dar s-a întâmplat atât de repede! Nici n-am avut timp să mă

gândesc, zise Mikael, uitându-se la propria reflexie.

— Oh, ba ai avut timp să te gândeşti! Numai că n-ai avut timp să te gândeşti suficient. Ai avut timp să te gândeşti că te-ar împuşca dacă ai interveni, însă nu şi că toată presa te va crucifica dacă nu ai interveni, replică Isabelle.

— Eram neînarmat, el avea un revolver şi nimănui de acolo nu i-ar fi trecut prin cap să intervină dacă idiotului de Truls Berntsen nu i-ar fi dat prin cap că e un moment potrivit să facă pe eroul.

Bellman clătină din cap.

— Bietul ticălos a fost mereu în limbă după Ulla.

Isabelle scoase un geamăt.

— Truls nu ar fi putut face mai mult rău carierei tale nici dacă ar fi încercat. Primul lucru la care se va gândi lumea va fi, indiferent că e sau nu drept, laşitatea.

— Stai un pic! se repezi Mikael. N-am fost eu singurul care n-a intervenit, acolo mai erau şi poliţişti…

— Mikael, e soţia ta. Stăteai chiar lângă ea, pe rândul din faţă, şi chiar dacă funcţia ta e pe cale să se schimbe, tot rămâi şeful poliţiei. Ar trebui să fii liderul lor. Iar acum ar trebui să devii ministrul Justiţiei…

— Ar fi trebuit să mă las împuşcat? Pentru că Smith chiar a tras cu pistolul ăla. Iar Truls n-a salvat-o pe Ulla! Oare asta nu dovedeşte că eu, ca şef al poliţiei, am judecat corect, în vreme ce agentul Berntsen, acţionând de capul lui, a greşit crunt, punându-i de fapt Ullei viaţa în pericol?

— Evident că astfel va trebui să prezentăm această situaţie, dar va fi foarte dificil.

— Şi ce dracu’ va fi atât de dificil?

— Harry Hole. Faptul că s-a oferit voluntar ostatic, iar tu n-ai făcut-o.

Mikael îşi azvârli braţele în sus.

— Isabelle, Harry Hole a provocat toată situaţia. Demascându-l pe Smith ca maestrul păpuşar, practic l-a forţat să pună mâna pe pistolul care se afla exact în faţa lui. Oferindu-se pe post de ostatic, Harry Hole nu a

 471 

făcut decât să accepte responsabilitatea pentru ceva ce oricum s-a întâmplat din vina lui.

— Da, dar întâi acţionăm instinctiv şi abia apoi gândim. Vedem un bărbat care nu intervine pentru a-şi salva soţia şi simţim dispreţ. Abia apoi vine şi ceea ce considerăm a fi reflecţia obiectivă, însă, practic, nu e decât faptul că încercăm să aflăm informaţii noi pentru a justifica ceea ce am simţit iniţial. Ar putea fi gândirea unor oameni proşti şi lipsiţi de luciditate, Mikael, dar sunt destul de sigură că asta vor simţi oamenii.

— De ce?

Niciun răspuns.

El o privi în ochi.

— Bine, continuă tot el. Pentru că şi tu simţi acum dispreţ?

Mikael Bellman văzu cum impresionantele nări ale lui Isabelle Skøyen se dilată când ea trase adânc aer în piept.

— Eşti atâtea lucruri, ai atâtea calităţi care te-au adus unde eşti acum, răspunse ea.

— Şi?

— Şi una dintre ele este abilitatea ta de-a şti când să te pui la adăpost şi să-i laşi pe alţii să încaseze lovitura, când laşitatea preia frâiele. Doar că

de data asta ai uitat că aveai public – şi nu unul obişnuit, ci cel mai prost public posibil.

Mikael Bellman încuviinţă. Jurnalişti de acasă şi din străinătate. Pe el şi pe Isabelle îi aştepta o grămadă de treabă. Luă un binoclu militar de pe pervazul ei, probabil un cadou de la vreun admirator, şi-l îndreptă spre fiord. Văzuse ceva acolo.

— Care crezi că ar fi cel mai bun rezultat pentru noi? o întrebă.

— Poftim? făcu Isabelle care, deşi crescuse la ţară, sau poate tocmai de-aia, vorbea precum cei din păturile superioare ale societăţii din Oslo fără să pară bizar.

Mikael încercase şi el, dar nu-i ieşise. Faptul că el crescuse în partea de est a oraşului provocase pagube iremediabile.

— Truls să moară sau să supravieţuiască?

Potrivi claritatea binoclului. Îi luă o clipă să-i audă râsul.

— Iar asta-i una dintre acele calităţi ale tale. Îţi poţi opri automat toate emoţiile când situaţia o cere. Cea de acum te va afecta, dar îţi vei reveni.

— Mort ar fi cel mai bine, nu-i aşa? Atunci va fi evident că a făcut

 472 

alegerea greşită, iar eu am făcut ce trebuia. Şi nici nu va mai putea da niciun interviu, iar toată chestia asta va avea o expunere limitată până la urmă.

Îi simţi mâna pe curea în vreme ce ea îi şoptea în ureche:

— Deci ţi-ar plăcea ca următorul mesaj pe care-l vei primi pe telefon să

te anunţe că prietenul tău cel mai bun e mort?

Era un câine. Departe, în fiord. Unde dracu’ se ducea?

Ideea următoare veni automat.

Una complet nouă. O idee ce practic nu-i trecuse niciodată prin minte şefului poliţiei, viitor ministru al Justiţiei Mikael Bellman, în cei 40 de ani de viaţă.

Încotro ne îndreptăm cu toţii?

Harry simţea un bâzâit ascuţit în ureche, iar în ochi avea sânge. Şi loviturile continuau să curgă. Nu mai simţea nicio durere, ci doar că în maşină se făcea tot mai frig şi întunericul se adâncea tot mai mult.

Dar nici el nu renunţa. Pentru că înainte o făcuse de prea multe ori.