Între ei şi apa îngheţată se afla un hangar vopsit în roşu ce avea trecută

peste uşile duble o scândură lată şi albă. Vedea şi două case, de o parte şi de alta a drumului, însă erau parţial ascunse de copaci şi de stânci, fiind şi prea departe ca să poată alerta pe cineva sau să strige după ajutor. Harry

 467 

trase adânc aer în piept şi-şi pipăi buza de sus cu limba: avea un gust metalic. Îşi simţea sudoarea alunecând pe sub cămaşă, cu toate că îngheţa de frig. Încercă să gândească la fel ca Smith. O barcă mică, deschisă, tot drumul până-n Danemarca. Evident că era perfect posibil, şi totuşi atât de îndrăzneţ, încât nimeni din poliţie nu ar fi considerat-o o posibilă cale de evadare. Iar el – oare cum credea Smith că avea să rezolve problema asta?

Harry încercă să amuţească vocea care spera cu disperare că avea să fie cruţat. Şi pe cea liniştitor de apatică ce-i spunea că totul e pierdut şi că

orice opoziţie în faţa inevitabilului nu însemna decât şi mai multă durere.

În schimb, ascultă de vocea logică, lucidă. Care-i spunea că nu mai are nicio valoare ca ostatic şi că nu urma decât să-l încetinească pe Smith cu barca lui. Smith nu ezita să folosească pistolul, doar îi împuşcase pe Valentin şi pe Berntsen. Şi era destul de probabil să o facă şi aici, înainte să coboare din maşină, pentru că aceasta înăbuşea cel mai bine zgomotul.

Harry încercă să se aplece în faţă, însă centura prinsă bine, în trei puncte, îl ţinea înţepenit în scaun. Iar cătuşele îi apăsau dureros şalele şi îi jupuiau pielea de pe încheieturi.

Mai aveau o sută de metri până la hangar.

Harry scoase un muget. Un sunet gutural, hârâitor, din adâncurile stomacului. După care se legănă dintr-o parte în alta şi se lovi cu capul de geamul lateral. Acesta se crăpă şi în sticlă apăru un soi de floare albă.

Răcni în timp ce se lovea din nou. Floarea crescu şi mai mult. Încă o dată.

O bucată de geam căzu înăuntru.

— Taci sau te împuşc chiar acum! zbieră Smith, apoi aţinti pistolul spre capul lui Harry în timp ce rămânea cu ochii la drum.

Harry muşcă.

Simţi durerea apăsării pe gingii şi gustul metalic care fusese acolo încă

de când stătuse în faţa mesei din amfiteatru, cu spatele la Smith, şi-şi pusese dinţii de fier înainte de a-şi lega cătuşele. Cât de ciudat de uşor se înfipseră dinţii ascuţiţi în încheietura lui Hallstein Smith. Ţipătul acestuia umplu maşina, iar Harry simţi cum revolverul îi loveşte genunchiul stâng înainte de-a cădea pe podea, între picioarele sale. Îşi încordă muşchii gâtului şi smuci braţul lui Smith spre dreapta. Acesta dădu drumul volanului şi-l lovi pe Harry cu pumnul în cap, însă propria centură de siguranţă îl împiedică să se întindă mai mult. Harry deschise gura, auzi un gâlgâit şi muşcă iar. Gura i se umplu de sânge cald. Poate că atinsese o

 468 

arteră, poate că nu. Înghiţi. Era gros ca sosul brun şi avea un gust greţos de dulce.

Smith prinse iar volanul cu mâna stângă. Harry se aşteptase ca el să

frâneze, în schimb acceleră.

Amazonul se răsuci pe gheaţă înainte de-a se năpusti în jos, pe pantă.

Scândura de la intrarea în hangar se frânse ca un băţ de chibrit când fu lovită de o tonă şi-un pic de maşină suedeză vintage, iar uşile acesteia se smulseră cu totul din balamale.

Harry fu proiectat în faţă în centură când maşina se înfipse în spatele unei bărci de metal de patru metri ce străpunse uşile din celălalt capăt al hangarului, care dădeau spre apă.

Observă cum cheile maşinii se rupseră în contact înainte să se oprească

şi motorul. După care simţi o durere atroce în dinţi şi-n gură când Smith încercă să-şi elibereze braţul. Însă ştia că trebuie să ţină bine. Nu pentru că făcea cine ştie ce rău. Chiar dacă perforase o arteră, aceasta era atât de subţire în acel loc din încheietură – aşa cum bine ştie oricine încearcă să-şi facă rău singur –, încât i-ar fi luat ore întregi să moară din cauza hemoragiei. Smith smuci iar de braţ, însă ceva mai slab de această dată.

Harry îi zări fugitiv faţa cu coada ochiului. Smith era palid. Dacă nu suporta să vadă sânge, poate că Harry îl putea face să leşine? Strânse din fălci cât de tare putu.

— Harry, văd bine că sângerez.

Glasul lui Smith era slab, dar calm.

— Ştiai că, atunci când Peter Kürten, „Vampirul din Düsseldorf”, era pe punctul de-a fi executat, i-a pus doctorului Karl Berg o întrebare? L-a întrebat dacă crede că el, Kürten, ar avea timp să-şi audă propriul sânge ţâşnind din gâtul rămas fără cap înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Şi, dacă

da, plăcerea va triumfa în faţa tuturor celorlalte plăceri. Însă mă tem că

asta nu se pune ca o execuţie, ci e doar începutul plăcerii mele.

Cu o mişcare rapidă, Smith îşi desfăcu centura de siguranţă cu mâna stângă şi se aplecă peste Harry, punându-şi capul în poala lui, în timp ce întindea mâna spre podeaua maşinii. Mâna sa pipăi mocheta de cauciuc, dar nu reuşi să găsească revolverul. Se aplecă şi mai mult, apoi îşi întoarse capul spre Harry în vreme ce-şi împingea mâna mai adânc sub scaun.

Harry văzu zâmbetul enorm ce se lăţea pe buzele lui Smith. Găsise revolverul. Harry ridică piciorul şi-l trânti cu putere. Simţi masa de metal şi

 469 

mâna lui Smith prin talpa subţire a pantofului.

Smith gemu şi ridică privirea spre el.

— Mişcă-ţi piciorul, Harry! Altfel am să iau cuţitul de măcelar şi am să-l folosesc pe el în schimb. Ai auzit? Mişcă-ţi…

Harry eliberă mâna şi-şi încordă muşchii abdominali.

— Cm dorşşti!

Îşi smuci ambele picioare în sus, folosindu-se de centura întinsă la maximum pentru a se ajuta în timp ce-şi forţa genunchii şi totodată capul lui Smith, apropiindu-şi-l de piept.

Smith simţi revolverul eliberându-se de sub talpa lui Harry, însă îl scăpă

din mână atunci când se trezi ridicat de genunchii acestuia. Trebui să-şi împingă braţul şi mai adânc şi izbuti să atingă patul cu două degete exact când Harry îi eliberă braţul drept. Tot ce mai trebuia acum era să ia revolverul şi să-l întoarcă pentru a-l aţinti spre Harry. Apoi Smith îşi dădu seama ce se petrece şi-l văzu pe Harry deschizând gura iar, văzu scânteierea metalului şi pe detectiv aplecându-se spre el, după care-i simţi răsuflarea caldă pe gât. Era ca şi cum prin piele îi săpau nişte ţurţuri.

Ţipătul i se curmă brusc când fălcile lui Harry i se strânseră în jurul laringelui. După care piciorul lui Harry coborî iarăşi şi îi strivi mâna în care ţinea revolverul.

Smith încercă să-l lovească pe Harry cu mâna dreaptă, însă unghiul era prea îngust ca să imprime forţă loviturii. Harry nu-i străpunsese artera carotidă, pentru că altfel jetul de sânge ar fi atins plafonul, însă îi bloca beregata, iar Smith începea deja să simtă cum i se adună presiunea în cap.

Însă tot nu voia să dea drumul revolverului. Mereu fusese aşa, un băiat care nu renunţa niciodată. Maimuţa. Maimuţa. Avea nevoie de aer, altminteri capul avea să-i explodeze.

Hallstein Smith eliberă revolverul, putea să-l ia mai târziu. Ridică mâna dreaptă şi-l pocni pe Harry într-o parte a capului. După care, cu stânga îl lovi în ureche. Apoi încă o dată cu dreapta, în ochi şi simţi cum verigheta sa despică sprânceana poliţistului. Simţi cum îi creşte furia la vederea sângelui celuilalt bărbat, o furie asemănătoare cu benzina turnată pe foc, şi cum capătă forţe proaspete, care-l împiedicau să renunţe. Luptă!

Continuă să lupţi!

 470 