Mona se arătase dispusă să intre într-o cuşcă şi să-l aştepte pe vampirist. Fără să le spună poliţiştilor şi, potenţial, salvând vieţile unor oameni. Ar fi fost uşor să dea alarma, cu toate că era aproape sigură că e urmărită. Un bilet strecurat discret Norei peste masă. Dar ea – ca-n fantezia sexuală a Norei în care se lăsa violată de Harry Hole – făcuse să
pară obligată să treacă prin acele întâmplări. Normal că îşi dorise.
379
Recunoaşterea, faima, privirile admiratoare ale colegilor mai tineri când avea să rostească discursul la acceptarea Premiului pentru Jurnalism, spunând, umilă, că e doar o fată norocoasă şi silitoare dintr-un orăşel din sud. Înainte de-a continua, ceva mai puţin umilă, vorbind despre copilărie, despre agresori, despre răzbunare şi ambiţie. Da, avea să iasă în faţă şi să
vorbească despre ambiţie, doar nu-i era frică să le spună cum era de fapt.
Şi voia să zboare. Să zboare.
— Ai nevoie de un pic mai multă rezistenţă.
Devenise mai greu să ridice greutăţile. Deschise ochii şi văzu două
mâini care împingeau uşor în jos greutăţile. Persoana stătea foarte aproape în spatele ei, aşa că în oglinda din faţa ei arăta precum un soi de Ganesha cu patru braţe.
— Hai, încă două! îi şopti în ureche.
O recunoscu. Vocea poliţistului. Iar acum ridică privirea şi-i văzu chipul deasupra ei. Zâmbea. Ochi albaştri sub un breton alb. Dinţi albi. Anders Wyller.
— Ce cauţi aici? întrebă ea, uitând să mai împingă cu braţele, dar tot simţind că zboară.
— Ce cauţi aici? întrebă Øystein Eikeland, punând o sticlă de bere de jumătate de litru pe tejghea în faţa clientului.
— Poftim?
— Nu tu, el, adăugă Øystein, făcând semn peste umăr cu degetul mare în direcţia bărbatului înalt tuns periuţă ce tocmai trecea în spatele barului şi umplea cezve-ul cu cafea şi apă.
— Nu mai pot face faţă la atâta cafea instant, răspunse Harry.
— Nu mai poţi face faţă la atâta timp liber, replică Øystein. Nu mai poţi face faţă faptului că stai departe de barul tău iubit. Auzi?
Harry se opri ca să asculte muzica rapidă şi ritmată.
— Nu, până nu începe să cânte, nu.
— Nu cântă, de aceea e atât de minunată, zise Øystein. Taylor Swift, 1989.
Harry dădu aprobator din cap. Îşi amintea că Swift sau studioul ei de producţie nu voiseră să pună albumul pe Spotify, în schimb scoseseră o versiune fără niciun vers.
— N-am căzut de acord că astăzi vor fi doar femei trecute de 50 de ani?
380
întrebă Harry.
— N-ai auzit ce-am spus? făcu Øystein. Ea nu cântă.
Harry renunţă la ideea contrazicerii unei asemenea logici.
— Lumea a venit devreme astăzi.
— Cârnat din carne de aligator, răspunse Øystein, arătând spre cârnaţii lungi şi afumaţi ce atârnau deasupra tejghelei. În prima săptămână au venit pentru că erau o ciudăţenie, însă acum s-au întors pentru că mai vor.
Poate c-ar trebui să schimbăm numele în Alligator Joe’s, Everglades sau…
— Jealousy e în regulă.
— Bine, bine, încercam să fiu proactiv. Totuşi, cineva va fura ideea.
— Vom avea alta până atunci.
Harry puse cezve-ul pe placa încinsă şi se răsuci exact când o siluetă
familiară intra pe uşă.
Îşi încrucişă braţele la piept, în timp ce bărbatul bătea din picioarele încălţate cu ghete şi arunca priviri încruntate prin încăpere.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Øystein.
— Nu cred, răspunse Harry. Ai grijă să nu dea cafeaua în fiert.
— Tu şi chestia asta turcească „să nu dea cafeaua în fiert”.
Harry ocoli tejgheaua şi se apropie de bărbat, care se descheia la haină.
