Altcineva ar fi putut face dubluri după chei pentru el. Cineva care făcuse mai înainte dubluri pentru el însuşi, ca să poată intra după bunul plac în casele femeilor care-l părăsiseră. Care-l respinseseră. Care aleseseră să se întâlnească cu alţi bărbaţi.
— Bărbaţi mai importanţi, completă Smith.
— Gelozie, zise Harry. Gelozie morbidă. Dar la un bărbat care nu i-a făcut rău nici măcar unei muşte.
— Iar când un bărbat nu e capabil să-i facă rău altcuiva, are nevoie de cineva care s-o facă în locul său. De cineva care poate face lucruri de care el însuşi nu e-n stare.
— De un criminal, concluzionă Smith, încuviinţând încetişor.
— De cineva care e pregătit să ucidă de dragul ucisului. Valentin Gjertsen. Deci avem un om care face planuri şi unul care acţionează.
Agentul şi artistul.
391
— La naiba! făcu Smith, frecându-şi obrajii cu mâinile. Acum disertaţia mea chiar începe să aibă logică.
— În ce sens?
— Recent, mă aflam în Lyon, unde ţineam un curs despre crimele vampiristului şi, chiar dacă munca mea de pionierat a fost primită cu entuziasm de colegi, tot subliniez că-i lipseşte ceva ca să fie cu adevărat revoluţionară, adică faptul că aceste crime nu se potrivesc cu profilul general al vampiristului schiţat de mine.
— Anume?
— Un individ cu schizofrenie şi tente de paranoia care, ca rezultat al setei sale copleşitoare de sânge, omoară pe oricine e mai aproape, e un individ ce nu poate comite crime care cer o mulţime de planuri şi răbdare.
Însă crimele vampiristului indică o personalitate de tipul unui inginer.
— Un creier, completă Harry. Care îl abordează pe Valentin şi care a trebuit să-şi înceteze activităţile pentru că nu se poate mişca liber fără să
fie prins de poliţie. Creierul care-i oferă lui Valentin cheile de la apartamentele unor femei singure. Poze, informaţii despre obiceiurile lor, când vin şi când pleacă, tot ce-i trebuie lui Valentin ca să ajungă la ele fără
să se expună. Cum ar putea refuza o asemenea ofertă?
— O simbioză perfectă, rosti Smith.
Oleg îşi drese glasul.
— Da? zise Harry.
— Poliţia a petrecut ani întregi încercând să-l găsească pe Valentin.
Cum l-a găsit Lenny?
— Bună întrebare! răspunse Harry. Oricum, în închisoare n-au avut cum să se întâlnească. Trecutul lui Lenny e absolut imaculat.
— Ce-ai spus?
— Imaculat.
— Nu, numele.
— Lenny Hell, repetă Harry. Ce-i cu el?
Hallstein Smith nu răspunse, ci doar rămase holbându-se la Harry cu gura căscată.
— La naiba! exclamă Harry.
— La naiba, ce? întrebă Oleg.
— Pacienţi, răspunse Harry. Cu acelaşi psiholog. Valentin Gjertsen şi Lenny Hell s-au cunoscut în sala de aşteptare. Aşa e, Hallstein? Haide,
392
riscul unor alte crime trece peste jurământul de confidenţialitate.
— Da, este adevărat că Lenny Hell mi-a fost pacient cu ceva vreme în urmă. Şi că obişnuia să vină aici şi ştia despre obiceiul meu de-a lucra noaptea în hambar. Însă el şi Valentin nu s-ar fi putut întâlni aici, pentru că şedinţele mele cu Valentin aveau loc în oraş.
Harry se împinse în faţă pe scaun.
— Dar e posibil ca Lenny Hell să fie un individ stăpânit de gelozie morbidă care să colaboreze cu Valentin Gjertsen pentru a omorî femei care îl părăsiseră?
Hallstein Smith îşi frecă bărbia gânditor, apoi încuviinţă.
Harry se lăsă pe spate în scaun. Se uită la ecranul computerului şi la imaginea încremenită a unui Valentin rănit încercând să iasă din hambar.
Săgeata de pe cântar, care arătase 74,7 kilograme când intrase, arăta acum 73,2 kilograme. Ceea ce însemna că lăsase aproape un litru şi jumătate de sânge pe podeaua biroului. Era matematică simplă, iar calculul căpăta acum şi sens. Valentin Gjertsen plus Lenny Hell. Iar răspunsul era doi.
