La 30 de metri distanţă de poartă se înălţa ameninţător în faţa lor o casă imensă şi dărăpănată, cu trei niveluri, păzită de pini înalţi pe toate laturile. Dacă scândurile care înveleau pereţii fuseseră vreodată vopsite, acum vopseaua dispăruse de tot, iar casa afişa diverse nuanţe de cenuşiu şi argintiu. Draperiile de la geamuri păreau făcute din cearşafuri şi doc.
— Sumbru loc să construieşti o casă, aprecie Harry.
— Trei niveluri de stil gotic de modă veche, întări Smith. Pesemne că
încalcă regulamentele în construcţie, nu-i aşa?
— Familia Hell încălca tot soiul de reguli, răspunse şeful poliţiei locale.
Dar niciodată legea.
— Hmm! Ai putea aduce şi nişte scule?
— Artur, ai luat ranga? Hai să terminăm mai repede.
Harry coborî de pe snowmobil şi se scufundă în zăpadă până la jumătatea coapselor, dar izbuti să ajungă la poartă şi să se caţăre pe ea.
Ceilalţi trei îl urmară.
În partea din faţă a casei se află o verandă acoperită. Era orientată spre sud, poate că totuşi casa avea parte de un pic de lumină în miezul zilei, vara. Altfel de ce-ar fi fost nevoie de-o verandă? Într-un loc în care muştele îţi puteau suge tot sângele? Harry se apropie de uşă şi încercă să
distingă ceva prin geamul fumuriu, înainte de-a apăsa butonul ruginiu al
397
soneriei vechi.
Funcţionă măcar, căci un clopoţel răsună undeva în adâncurile casei.
Ceilalţi trei rămaseră în spatele lui Harry, în timp ce el sună din nou.
— Dacă era acasă, Lenny ne-ar fi aşteptat pe hol, în spatele uşii, zise şeful poliţiei locale. Auzi snowmobilele de la doi kilometri, iar drumul duce doar aici.
Harry încercă încă o dată.
— Lenny Hell nu o poate auzi în Thailanda, adăugă poliţistul local.
Familia mea mă aşteaptă să plecăm la schi, aşa că sparge geamul ăsta, Artur.
Poliţistul roti ranga şi geamul de lângă uşă se făcu bucăţi. Îşi scoase apoi o mănuşă, îşi vârî mâna în interior şi pipăi un timp cu o expresie concentrată, până ce Harry auzi încuietoarea scoţând un clic.
— După tine, zise Jimmy, deschizând uşa şi întinzând o mână în faţă.
Harry păşi înăuntru.
Părea nelocuită, ăsta fu primul său gând. Poate că lipsa dotărilor moderne îl făcea să se gândească la casele celebrităţilor care fuseseră
transformate în muzee. Ca atunci când avea 14 ani şi părinţii săi îi duseseră pe el şi pe Sis la Moscova, unde vizitaseră casa în care locuise Dostoievski. Fusese cea mai lipsită de suflet casă pe care Harry o văzuse vreodată, ceea ce poate că ar fi putut explica parţial de ce Crimă şi pedeapsă îl şocase atât de tare când o citise, trei ani mai târziu.
Harry merse pe hol şi intră într-un living spaţios. Apăsă întrerupătorul de pe perete, dar nu se întâmplă nimic. Lumina zilei care se strecura prin perdelele alb-cenuşii era totuşi suficientă ca să-şi vadă aburii propriei răsuflări şi câteva piese de mobilier vechi împrăştiate prin încăpere, ca şi cum mesele şi scaunele asortate ar fi fost împărţite după o dispută dură
legată de moştenire. Văzu tablouri grele atârnate strâmb pe pereţi, probabil ca rezultat al schimbărilor de temperatură. Şi mai văzu şi că
Lenny Hell nu era în Thailanda.
Fără suflet.
Lenny Hell – sau cel puţin cineva care semăna cu poza pe care o văzuse Harry – stătea într-un fotoliu cu spătar înalt în aceeaşi poziţie maiestuoasă
în care bunicul lui Hole obişnuia să adoarmă când era destul de beat. Cu diferenţa că piciorul drept al tânărului fusese uşor ridicat de la podea, iar antebraţul drept îi atârna la câţiva centimetri în aer deasupra fotoliului.
398
Cu alte cuvinte, trupul fusese înclinat uşor spre dreapta după ce se instalase rigiditatea cadaverică. Iar asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Acum cinci luni, probabil.
Capul îl făcu pe Harry să se gândească la un ou de Paşti. Fragil, uscat, golit de conţinut. Părea că se micşorase, forţând gura să rămână deschisă
şi scoţând la iveală gingiile gri şi uscate ce ţineau dinţii. În frunte avea o gaură neagră, fără sânge, având în vedere că Lenny Hell stătea cu capul lăsat pe spate, cu gura căscată şi holbându-se ţeapăn la tavan.
Când Harry ocoli fotoliul, văzu că cilindrul metalic trecuse şi prin speteaza înaltă a fotoliului. Un obiect metalic negru, de forma unei lanterne de buzunar, zăcea pe podea lângă fotoliu. Îl recunoscu. Pe când Harry avea vreo zece ani, bunicul său hotărâse că ar fi bine ca băiatul să
vadă de unde vin coastele pe care le mâncau la masa de Crăciun, aşa că-l luase cu el în hambarul unde amplasase o chestie pe care o numea mască
de măcelărie, cu toate că nu era o mască, deasupra frunţii lui Heidrun, scroafa cea mare. Apoi apăsase ceva, după care urmase o detunătură
puternică, iar Heidrun tresărise surprinsă şi se prăbuşise la pământ. Apoi bunicul o golise de sânge, însă ceea ce-şi amintea cel mai mult Harry era modul în care picioarele lui Heidrun începuseră să se zbată după o vreme.
Bunicul îi explicase că aşa funcţionează corpul, că Heidrun era de mult moartă, însă după aceea Harry avusese multă vreme coşmaruri cu picioare de porc ce se zbăteau.
