Scândurile podelei scârţâiră în spatele lui Harry şi apoi auzi o răsuflare care deveni rapid foarte greoaie.
— Lenny Hell? întrebă Harry fără să se întoarcă.
Şeful poliţiei locale trebui să-şi dreagă de două ori vocea înainte să
răspundă:
— Da.
— Nu te apropia! îi ceru Harry, ghemuindu-se şi uitându-se prin cameră.
Lui nu-i vorbea. Locul crimei era tăcut. Poate pentru că era prea vechi, posibil pentru că nu era un loc al crimei, ci o încăpere în care bărbatul care locuia aici hotărâse că nu mai voia să trăiască.
Harry îşi scoase telefonul şi-l sună pe Bjørn Holm.
— Am un cadavru în Åneby, Nittedal. Un tip pe nume Artur urmează să
te sune şi să-ţi spună unde să vă întâlniţi.
399
Harry închise şi se duse în bucătărie. Încercă şi aici întrerupătorul, dar tot nu funcţiona. Era curat, deşi în chiuvetă se afla o farfurie cu sos întărit, plin de mucegai. Un adevărat bloc de gheaţă se formase în faţa frigiderului.
Harry ieşi pe hol.
— Vezi dacă găseşti tabloul electric, îi zise lui Artur.
— Se poate ca lumina să fi fost tăiată, replică Jimmy.
— Soneria funcţiona, răspunse Harry, apoi urcă scările curbate, dispărând de pe hol.
La primul etaj, se uită în cele trei dormitoare. Toate fuseseră curăţate temeinic, însă în unul dintre ele cearşafurile fuseseră trase la o parte şi pe un scaun erau atârnate haine.
La etajul al doilea, intră într-o cameră care era limpede că avusese rol de birou. Înăuntru erau cărţi şi dosare pe rafturi, iar la fereastră, pe una dintre mesele dreptunghiulare, stătea un computer cu trei monitoare mari. Harry se răsuci. Pe masa de lângă uşă era un cub cu latura de vreo 75 de centimetri, cu un cadru de metal negru şi pereţi de sticlă şi cu o cheie mică de plastic albă într-un cadru din interior. O imprimantă 3D.
În depărtare se auzi dangăt de clopote. Harry se apropie de fereastră.
De aici se vedea biserica, probabil erau clopotele de la slujba de duminică.
Casa familiei Hell era mai mult înaltă decât lată, ca un turn în mijlocul pădurii, de parcă îşi doriseră un loc din care să vadă, dar să nu fie văzuţi.
Privirea îi ateriză pe un dosar de pe masa din faţa sa. Numele scris pe el. Îl deschise şi citi prima pagină, după care se uită la dosarele identice din bibliotecă. Merse până în capul scărilor.
— Smith!
— Da?
— Vino sus!
După ce psihologul păşi în cameră, 30 de secunde mai târziu, acesta nu se apropie imediat de masa de lucru la care Harry răsfoia un dosar, ci se opri în prag, cu o expresie surprinsă pe faţă.
— Le recunoşti? întrebă Harry.
— Da.
Smith se apropie de bibliotecă şi scoase un dosar.
— Sunt ale mele. Sunt dosarele mele. Cele care mi-au fost furate.
— Şi ăsta, presupun, adăugă Harry, ridicând un dosar pentru ca
400
Hallstein să poată citi eticheta.
— Alexander Dreyer. Da, e scrisul meu de mână.
— Nu înţeleg toată terminologia de aici, dar văd că Dreyer era obsedat de Dark Side of the Moon. Şi de femei. Şi de sânge. Ai scris că ar putea dezvolta vampirism şi ai notat că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, va trebui să iei în considerare încălcarea jurământului de confidenţialitate şi să spui poliţiei despre preocupările tale.
— Cum spuneam, Dreyer a încetat să mai vină la mine.
Harry auzi cum se deschide uşa şi se uită iar pe geam, exact la timp ca să-l vadă pe poliţist vomitând în zăpadă, cu capul peste balustrada verandei.
— Unde s-a dus să caute tabloul electric?
— În pivniţă, răspunse Smith.
— Aşteaptă aici!
