Şeful Serviciului de Investigaţii Criminale se ridică şi se încheie la haină.
— Îmi amintesc un sfat ce mi-a fost dat când am început să mă ocup de cazuri, Harry: dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să înveţi când să te opreşti.
— Sunt sigur că-i un sfat bun, replică Harry, apropiindu-şi ceaşca de cafea de buze şi uitându-se în sus la Hagen. Dacă şi crezi că supravieţuirea e chiar atât de-al dracului de importantă.
395
35.
Duminică dimineaţă
— Iată-i! îi zise Harry lui Hallstein Smith, care frână şi opri maşina în faţa celor doi tipi care aşteptau în mijlocul drumeagului din pădure, cu braţele încrucişate la piept.
— Brr! făcu Smith, vârându-şi mâinile în buzunarele jachetei multicolore. Ai dreptate, ar fi trebuit să-mi iau mai multe haine.
— Ia ăsta! îl îndemnă Harry, dându-şi jos fesul de lână negru, pe care erau brodate o ţeastă cu nişte oase încrucişate şi dedesubt „St. Pauli”.
— Mersi! spuse Smith, trăgându-şi-l peste urechi.
— Bună dimineaţa, Hole! îl întâmpină şeful poliţiei locale.
În spatele lui, unde drumul devenea impracticabil, aşteptau două
snowmobile.
— Bună dimineaţa! răspunse Harry, scoţându-şi ochelarii de soare.
Lumina soarelui reflectată de zăpadă îi înţepa ochii.
— Şi mulţumesc că ai fost dispus să ne ajuţi atât de din scurt! El e Hallstein Smith.
— Nu trebuie să ne mulţumeşti pentru că ne facem treaba, replică
şeful poliţiei locale.
Apoi îi făcu semn din cap bărbatului îmbrăcat la fel ca el, cu o salopetă
alb-albastră, ce-i făcea să semene cu nişte copilaşi supradimensionaţi.
— Artur, îl iei pe tipul cu jacheta?
Harry se uită cum snowmobilul care-i ducea pe poliţist şi pe Smith dispărea pe drum. Zgomotul străpungea aerul rece şi limpede precum o drujbă.
Jimmy încălecă şaua alungită a snowmobilului şi tuşi înainte de-a răsuci cheia în contact.
— Îl laşi pe şeful poliţiei locale să conducă un snowmobil?
Harry îşi puse ochelarii de soare la loc şi se urcă în spatele lui.
Discuţia lor din seara precedentă fusese scurtă:
— Jimmy.
— Harry Hole la telefon. Am ce-mi trebuie – poţi face rost desnowmobile şi să ne arăţi drumul spre casă mâine-dimineaţă?
— Oh!
396
— Vom fi două persoane.
— Cum dracu’ ai…?
— La 11:30?
Pauză.
— OK.
Snowmobilul porni pe urmele lăsate de primul. În sătucul cu case răsfirate ce se întindea sub ei în vale, razele soarelui se reflectau în ferestre şi-n turla bisericii. Temperatura scăzu rapid când intrară în pădurea deasă de pini care ascundeau soarele şi coborî şi mai vertiginos când pătrunseră într-o adâncitură din teren pe unde curgea râul acoperit de gheaţă.
Călătoria nu dură decât trei sau patru minute, însă lui Harry încă-i mai clănţăneau dinţii când se opriră în dreptul lui Smith şi al poliţistului, lângă
un gard viu rămas netuns şi acoperit de zăpadă. În faţa lor se afla o poartă
din fier forjat pe care zăpada se întărise ca betonul.
— Şi iată-ne la Cocină! anunţă Jimmy.
