— Ridică-te şi ţine pistolul cu ambele mâini! Aminteşte-ţi, eşti în întuneric şi el are lumina în spate, deci nu va putea să te vadă clar! Dacă e neînarmat, strigi „Poliţia, în genunchi!” Dacă vezi o armă, tragi de trei ori.
De trei ori. Ai înţeles?
— Da.
Uşa din faţa lui Smith se deschise.
Iar acolo stătea el, profilându-se pe fondul luminii din hambar.
Hallstein Smith icni după aer şi avu senzaţia că e aspirat afară din încăpere când bărbatul ridică mâna. Valentin Gjertsen.
Katrine tresări. Auzi o bubuitură în telefon, cu toate că Harry îl ţinea strâns lipit de ureche.
347
— Smith? strigă Harry. Smith, eşti acolo.
Niciun răspuns.
— Smith!
— L-a împuşcat Valentin! gemu Katrine.
— Nu, răspunse Harry.
— Nu? I-ai spus să tragă de trei ori, iar acum nu mai răspunde!
— Ăla a fost un Glock, nu un Ruger.
— Dar de ce…?
Katrine se opri când auzi o voce în telefon. Se uită la expresia de concentrare intensă de pe faţa lui Harry. Încercă în zadar să-şi dea seama pe cine asculta, dacă era Smith sau vocea pe care ea o auzise doar în înregistrările vechilor interviuri, vocea aceea subţire care-i dăduse coşmaruri. Care exact acum îi spunea lui Harry ce vrea să facă în continuare…
— OK! zise Harry. I-ai luat revolverul? Pune-l în sertar şi stai jos undeva de unde să-l vezi cum trebuie. Dacă e căzut în uşă, lasă-l acolo unde e. Se mişcă?… Nu, fără trusă de prim ajutor. Dacă e doar rănit, va aştepta să te apropii. Dacă e mort, e prea târziu. Iar dacă e undeva la mijloc, atunci ghinionul lui, pentru că tu nu vei face decât să stai acolo şi să-l supraveghezi. Înţelegi, Smith? Bine! Vom fi acolo în jumătate de oră, te sun când suntem în maşină. Nu-ţi lua privirea de la el şi sună-ţi soţia şi spune-i să rămână în casă şi că noi venim.
Katrine luă telefonul în timp ce Harry cobora din pat şi dispărea în baie.
Crezu că urma să-i spună ceva, înainte să-şi dea seama că el de fapt vomita.
Lui Truls îi tremurau atât de tare mâinile, încât şi le simţea chiar şi prin cracii pantalonilor.
Ulla era beată. Chiar şi aşa, stătea pe marginea canapelei şi ţinea în faţa sa sticla de bere pe care i-o dăduse el ca pe o armă defensivă.
— Imaginează-ţi, e prima oară când sunt la tine acasă şi ne cunoaştem… de câţi ani? zise ea, amestecând uşor cuvintele.
— De la 15 ani, răspunse Truls, care în clipa aceea nu era chiar capabil de calcule matematice complicate.
Ea zâmbi în barbă şi dădu aprobator din cap sau, mai degrabă, capul îi căzu în faţă.
348
Truls tuşi.
— A cam început să bată vântul afară. Această Emilia…
— Truls?
— Da?
— Poţi să-ţi imaginezi că mi-o tragi?
El înghiţi în sec, iar ea chicoti fără să ridice privirea.
— Truls, sper că pauza aia nu înseamnă că…
— Sigur că pot, răspunse Truls.
— Bine! Bine! făcu ea.
Săltă capul şi se holbă la el cu o expresie lipsită de concentrare.
— Bine!
Capul i se legăna pe gâtul subţire, ca şi cum îi devenise cumva îngreunat de ceva. O atmosferă încărcată de tensiune. Gânduri grele. Asta era şansa lui, la care tot visase, dar nu-şi închipuise niciodată că o va căpăta: i se acordase permisiunea de-a i-o trage Ullei Swart.
— Ai un dormitor în care să rezolvăm?
