— Oh? La fel de distractiv a fost şi data trecută?
Ulla clătină din cap.
— Nimic nu e la fel de distractiv precum ieşitul cu tine. Trece vremea, dar tu nu te-ai schimbat deloc.
— Nu, se arătă de acord Liz, înclinându-şi capul şi cercetându-şi prietena. Dar tu, da.
— Chiar aşa? M-am îndepărtat de mine însămi?
— Nu, iar asta-i destul de enervant. Dar nu mai zâmbeşti deloc.
— Nu?
— Zâmbeşti, dar nu zâmbeşti. Nu ca Ulla din Manglerud.
Ulla îşi înclină şi ea capul.
— Ne-am schimbat.
— Da, ai un soţ, copii şi o vilă. Dar sunt nişte schimbări care nu compensează pentru zâmbet, Ulla. Ce s-a întâmplat?
— Da, ce s-a întâmplat?
Îi zâmbi lui Liz şi sorbi din pahar, apoi se uită în jur. Vârsta medie era cam la fel cu a lor, însă nu zăreau niciun chip cunoscut. Manglerud se maturizase, lumea se mutase, trecuse mai departe. Unii muriseră, alţii pur şi simplu dispăruseră. Câţiva rămăseseră acasă. Morţi şi dispăruţi.
— Ar fi o răutate să ghicesc? se întrebă Liz.
— Dă-i bătaie!
Rafferty îşi terminase cântecul şi Liz trebui să strige ca să acopere
339
saxofonul care începu iar să înghită totul în cale.
— Mikael Bellman din Manglerud. El ţi-a răpit zâmbetul.
— Asta chiar că e o răutate, Liz.
— Da, dar e adevărat, nu-i aşa?
Ulla ridică iar paharul cu vin.
— Da, presupun că este.
— Te înşală?
— Liz!
— Nu prea e un secret…
— Ce nu e un secret?
— Că lui Mikael îi plac doamnele. Haide, Ulla, doar nu eşti atât de naivă!
Ulla oftă.
— Poate că nu. Dar ce-ar trebui să fac?
— Ce fac şi eu, răspunse Liz, luând sticla de vin alb din frapieră şi umplând ambele pahare. Fă-l şi tu să se simtă la fel ca tine! Noroc!
Ulla simţea că trebuie să treacă pe apă.
— Am încercat, dar pur şi simplu nu pot s-o fac.
— Mai încearcă!
— Şi la ce-ar servi?
— Îţi vei da seama abia după ce-ai făcut-o. Nimic nu repară mai bine o viaţă sexuală şubredă de-acasă cum o face o tăvăleală de-o noapte cu adevărat proastă.
Ulla râse.
— Nu-i vorba de sex, Liz.
— Atunci, de ce?
— E… sunt… geloasă.
