Principalul motiv zăcea la mai puţin de-un braţ distanţă. Se întoarse spre

 69 

ea. Ieri intrase în modul vânător. Nu asta îi fusese intenţia, dar când o văzuse pe poliţistă în bar, fusese ca şi cum soarta însăşi trecuse la conducere. Oslo era un oraş mic, iar oamenii se loveau mereu unul de altul. N-o luase razna totuşi, învăţase bine arta autocontrolului. Acum îi studia trăsăturile feţei, părul, braţul care îi atârna într-un unghi nenatural.

Era rece şi nici nu respira; mirosul de lavandă aproape dispăruse, dar era în regulă, femeia îşi făcuse treaba.

Dădu aşternuturile la o parte şi se duse la şifonier, apoi scoase uniforma. O netezi. Deja simţea cum sângele îi pompează mai repede prin corp. Avea să fie încă o zi reuşită.

 70 

7.

Vineri dimineaţă

Harry Hole mergea alături de Ståle Aune pe holul Academiei de Poliţie.

La 1,92 m înălţime, Harry era cu vreo 20 de centimetri mai înalt decât prietenul său, care era cu 20 de ani mai bătrân şi mult mai gras.

— Sunt surprins că nu poţi rezolva un caz atât de clar, spuse Aune în timp ce verifica dacă papionul său cu buline era aşezat cum trebuie. Nu e niciun mister, ai devenit profesor pentru că la fel au fost şi părinţii tăi. Sau, ca să mă exprim mai clar, pentru că tatăl tău a fost. Chiar şi după moarte continui să-i obţii aprobarea pe care nu ai primit-o niciodată ca poliţist şi pe care nici nu ţi-ai dorit-o vreodată, având în vedere că răzvrătirea ta împotriva propriului tată era de-a nu deveni ca el, căci îl vedeai ca pe un individ slab fiindcă nu fusese în stare să-i salveze viaţa mamei tale. Ţi-ai proiectat propriile neputinţe asupra lui. Şi te-ai înscris în poliţie ca să te revanşezi pentru că nici tu n-ai fost în stare să-i salvezi viaţa mamei tale.

Voiai să ne salvezi pe toţi de la moarte, mai exact de la a fi omorâţi.

— Mhm! Cât plătesc oamenii pentru o programare ca să asculte chestii de genul ăsta?

Aune râse.

— Apropo de programări, cum se descurcă Rakel cu durerile de cap?

— Programarea e astăzi, răspunse Harry. Tatăl ei suferea de migrene, care au început să-l chinuie spre bătrâneţe.

— Ereditate. E ca şi cum ai merge la o prezicătoare şi apoi ţi-ar părea rău. În calitate de fiinţe umane, avem tendinţa să nu ne placă lucrurile pe care nu le putem evita. Moartea, de exemplu.

— Ereditatea nu poate fi evitată. Bunicul spunea că a devenit alcoolic când a băut prima oară, ca tatăl său. În timp ce tatălui meu i-a plăcut alcoolul – de fapt s-a bucurat de el – fără să devină alcoolic.

— Deci alcoolismul a sărit o generaţie. Genul ăsta de lucruri se întâmplă.

— Dacă nu cumva faptul că dau vina pe gene e doar o scuză la îndemână pentru propriul caracter slab.

— Bun, dar atunci ar trebui să-ţi poţi pune şi propriul caracter slab pe seama genelor.

 71 

Harry zâmbi şi o studentă care venea din partea opusă interpretă greşit şi-i zâmbi la rândul ei.

— Katrine mi-a trimis nişte fotografii de la locul unei crime din Grünerløkka, reluă Aune. Tu ce crezi despre el?

— Nu citesc despre crime.

Uşa amfiteatrului 2 îi aştepta deschisă. Cursul reprezenta o parte a programei pentru studenţii din ultimul an, însă Oleg spusese că el şi vreo doi studenţi din primul an încercau să se strecoare înăuntru. Cum era de aşteptat, sala era plină: studenţi şi chiar şi câţiva profesori care aşteptau pe trepte sau stând de-a lungul pereţilor.

Harry merse pe podium şi porni microfonul. Se uită la public şi se trezi căutând din instinct chipul lui Oleg. Discuţiile se stinseră şi în sală se aşternu tăcerea. Cel mai bizar lucru nu era că devenise profesor, ci că îi plăcea. Că el, ca majoritatea taciturnilor şi introvertiţilor, se simţea mai puţin intimidat în faţa unei adunări de studenţi solicitanţi decât atunci când tipul de la singura casă deschisă la 7-Eleven punea un pachet de Camel Lights pe tejghea în faţa lui şi Harry se gândea să repete cererea pentru Camel, înainte să remarce agitaţia ce se isca în spatele său. Uneori, în zilele mai proaste, când nu se simţea în largul său, chiar ieşea cu pachetul de Camel Lights, fuma una şi apoi arunca restul. Însă aici se afla în zona lui de confort. Munca. Fărădelegea. Harry îşi drese glasul. Încă nu descoperise chipul lui Oleg, mereu extrem de serios, însă zărise altul pe care-l cunoştea prea bine. Unul cu un ochi acoperit de un petic.

— Văd că unii dintre voi aţi ajuns aici din greşeală – acesta e un curs de nivel 3 pentru munca de detectiv, destinat studenţilor din ultimul an.

Râsete. Nu se arătă nimeni dispus să iasă afară.

— Bun! reluă Harry. Mă tem că oricine se află aici pentru încă una dintre plictisitoarele mele prelegeri despre cum se anchetează o crimă va rămâne dezamăgit. Invitatul nostru special de astăzi a lucrat mulţi ani pe post de consilier extern pentru Serviciul de Investigaţii Criminale din cadrul poliţiei şi e unul dintre cei mai de seamă psihologi din domeniul infracţiunilor violente şi crimelor. Dar înainte să-i cedez locul lui Ståle Aune şi pentru că ştiu că nu va renunţa din proprie iniţiativă la el, vă

reamintesc că miercurea viitoare vom face o nouă interogare încrucişată.

Cazul „Steaua diavolului”. Ca de obicei, descrierea cazului, rapoartele de la locul faptei şi transcrierile interviurilor se vor găsi pe intranet. Ståle?

 72 

În sală erupseră aplauze când Harry coborî treptele, iar Aune înaintă

greoi spre podium, cu burdihanul proeminent şi un surâs mulţumit pe buze.

— Sindromul Othello! anunţă Aune, după care îşi coborî vocea când ajunse la microfon. Sindromul Othello reprezintă un alt termen pentru ceea ce numim gelozie morbidă şi e motivul celor mai multe crime din ţară. La fel cum e gelozia în piesa Othello a lui William Shakespeare.

Roderigo este îndrăgostit de proaspăta soţie a generalului Othello, Desdemona, în vreme ce alunecosul Iago îl urăşte pe Othello, pentru că se simte desconsiderat când generalul nu-l numeşte secundul său. Iago întrevede o şansă de-a avansa în carieră prin îndepărtarea lui Othello, aşa că, împreună cu Roderigo, seamănă discordie între Othello şi soţia sa. Iar Iago face asta sădind un virus în creierul şi inima lui Othello, un virus tenace şi mortal ce poartă nenumărate chipuri. Gelozia. Othello devine tot mai bolnav, iar gelozia sa începe să-i provoace atacuri de epilepsie ce-l fac să tremure pe scenă. Othello ajunge să-şi omoare soţia, iar în final se sinucide.

Aune se trase de mânecile sacoului de tweed.

— Motivul pentru care vă povestesc subiectul nu e pentru că

Shakespeare face parte din programa Academiei de Poliţie, ci pentru că

aveţi nevoie de un pic de cultură generală.

Râsete.

— Aşadar, ce este, dragii mei deloc geloşi, sindromul Othello?

— Cui îi datorăm această vizită? şopti Harry, care ajunsese în spatele amfiteatrului, alături de Mikael Bellman. Interesat de gelozie?

— Nu, răspunse Bellman. Vreau să anchetezi cel mai recent caz de crimă.

— Atunci mă tem că ai venit degeaba.

— Vreau să faci ce-ai făcut în trecut: să conduci o echipă mică în paralel şi independent de echipa de anchetă mai mare.

— Mersi pentru ofertă, şefu’, dar răspunsul e nu.

— Harry, avem nevoie de tine.