— Ace of space, ace of space! răcniră Truls şi Lemmy la unison.
— Nu se poate, spuse Katrine, trăgându-şi pantalonii la loc. Dacă nu ai prezervativ, poţi s-o laşi baltă.
— Dar m-am verificat acum două săptămâni, pe cuvânt! protestă
Ulrich, ridicându-se în capul oaselor în pat.
— Poate ţi-o merge cu altcineva…
Katrine trebui să inspire adânc înainte să se încheie la pantaloni.
— În fine, e greu de crezut că asta nu m-ar putea lăsa gravidă.
— Tu nu foloseşti nimic, fată?
Fată? Ah, îi plăcea de Ulrich. Nu de asta era vorba… Dumnezeu ştie ce era.
Se duse în hol şi-şi încălţă pantofii. Fusese atentă unde îşi pusese geaca de piele şi verificase dacă pe dinăuntru uşa avea o încuietoare normală.
Da, se pricepea să-şi organizeze evadarea. Ieşi pe uşă şi porni pe scări în jos. Când ieşi pe Gyldenløves, aerul proaspăt de toamnă avea gust de libertate şi de senzaţia că tocmai scăpase la mustaţă. Începu să râdă.
Alese cărarea care şerpuia printre copacii din mijlocul străzii largi şi pustii.
Dumnezeule, ce prostie! Dar dacă era chiar atât de pricepută la evadări, dacă deja se asigurase că are o cale de scăpare când ea şi Bjørn se mutaseră împreună, de ce nu-şi pusese încă de-atunci un sterilet sau măcar să apeleze la pastile? Îşi amintea discuţia în timpul căreia îi explicase lui Bjørn că psihicul ei deja fragil nu avea nevoie de schimbările de dispoziţie care erau consecinţa inevitabilă a acelui gen de manipulare hormonală. Şi chiar aşa era: încetase să mai ia pastile după ce se mutase
57
cu Bjørn. Gândurile îi fură întrerupte când îi sună telefonul, chitara din deschiderea piesei O My Soul a trupei Big Star, instalat de Bjørn, fireşte, care îi explicase îndelung importanţa uitatei trupe sudiste din anii 1970 şi se plânsese că documentarul Netflix îi furase practic misiunea de-o viaţă:
„Futu-i! Jumătate din plăcerea dată de trupele secrete este faptul că sunt secrete!” Clar nu existau şanse ca el să se maturizeze vreodată.
Răspunse la telefon:
— Da, Gunnar.
— Omorâtă cu dinţi din fier?
Şeful ei, altminteri foarte placid, părea supărat.
— Poftim?
— Asta e povestea centrală pe site-ul VG. Spune că ucigaşul se afla deja în apartamentul lui Elise Hermansen şi că i-a muşcat artera carotidă.
Dintr-o sursă de încredere din cadrul poliţiei.
— Ce?
— Bellman m-a sunat deja. E… care-i expresia cea mai potrivită?
Furibund.
Katrine se opri brusc. Încercă să se gândească.
— În primul rând, nu ştim că el se afla deja acolo şi nu ştim nici că a muşcat-o sau că a fost un el.
— Atunci, o sursă nu chiar de încredere din poliţie! Chiar nu dau doi bani pe asta! Trebuie să-i dăm de cap. Cine-i sursa?
— Habar n-am, dar ce ştiu e că VG va proteja din principiu identitatea sursei sale.
— La dracu’ cu principiile – ei vor să-şi protejeze sursa ca să primească
în continuare informaţii din interior. Trebuie să eliminăm sursa, Bratt.
Katrine îşi recăpătase concentrarea.
— Deci Bellman îşi face griji că sursa din poliţie ar putea afecta ancheta?
— Îşi face griji că va da rău pentru toată poliţia.
— La asta m-am gândit şi eu.
— La ce anume?
— Ştii la ce, doar şi tu te-ai gândit la fel.
— Mâine-dimineaţă la prima oră ne ocupăm de asta, rosti Hagen.
Katrine Bratt puse telefonul în buzunarul gecii şi privi în faţă pe cărare.
