— Necrofilie?

— Harry, nu încerca să te fofilezi!

— Bine! Bănuiesc că ai sugerat o femeie moartă pentru că presupui c-o să cred că-ţi va suna mai puţin a ameninţare o femeie cu care n-aş putea petrece noaptea la modul real. Dar în regulă, mulţumită ajutorului manipulator şi pentru Mic-dejun la Tiffany, răspunsul meu este un tare şi limpede „da”.

Rakel scoase un mic ţipăt pe jumătate înăbuşit.

— În cazul ăsta, de ce nu o faci pur şi simplu? De ce să n-ai o aventură?

 67 

— În primul rând, nici măcar nu ştiu dacă femeia visurilor mele ar spune „da” şi nici nu mă descurc prea bine cu respingerile. Şi-n al doilea rând, pentru că partea cu „fără consecinţe” nu există.

— Chiar aşa?

Harry îşi îndreptă iar atenţia la ziar.

— M-ai putea părăsi. Şi chiar dacă n-o faci, nu te-ai mai uita la mine ca înainte.

— Ai putea păstra secretul.

— N-aş avea energia necesară.

Fostul consilier de la afaceri sociale, Isabelle Skøyen, criticase actualul Consiliu Municipal pentru că nu elaborase preventiv un plan de urgenţă

pentru aşa-zisa furtună tropicală care urma să afecteze, la începutul săptămânii următoare, coasta de vest a ţării cu o forţă pe care Norvegia n-o mai văzuse niciodată. Şi mai neobişnuit era că furtuna urma să lovească

Oslo cu o intensitate doar un pic mai scăzută, câteva ore mai târziu.

Skøyen pretindea că răspunsul preşedintelui Consiliului („Nu locuim la tropice, nu punem bani deoparte pentru furtuni tropicale”) trăda o aroganţă şi o lipsă de responsabilitate ce friza nebunia. „Evident că el crede că schimbările climatice afectează doar alte ţări”, spusese Skøyen într-o declaraţie ce apărea alături de o poză a sa în postura caracteristică, ce-i dădea de înţeles lui Harry că femeia avea de gând să revină în politică.

— Când spui că n-ai avea energia să păstrezi secretă o aventură, vrei să

spui că „n-ai putea să păstrezi aparenţele”? întrebă Rakel.

— Vreau să spun că „nu mi-aş da osteneala”. Să ţii secrete e obositor.

Şi m-aş simţi vinovat.

Dădu pagina. Nu mai erau pagini.

— Să ai conştiinţa vinovată e obositor.

— Obositor pentru tine, cu siguranţă. Dar eu, nu te-ai gândit ce greu mi-ar fi mie?

Harry aruncă o privire la rebus înainte de-a lăsa ziarul pe cuvertură şi a se întoarce spre ea:

— Dacă nu ştii despre aventură, atunci sigur n-ai să simţi nimic, iubita?

Rakel îl prinse de bărbie şi-l ţinu aşa în timp ce cu mâna cealaltă se juca cu sprâncenele lui.

— Dar dacă aş afla? Sau dacă tu ai afla că m-am culcat cu alt bărbat?

Nu te-ai supăra?

 68 

El simţi un junghi brusc de durere când ea îi smulse un fir de păr cenuşiu din sprânceană.

— Normal. De unde şi conştiinţa vinovată, dacă ar fi invers.

Îi dădu drumul la bărbie.

— Afurisit să fii, Harry, vorbeşti de parcă ai încerca să rezolvi un caz de crimă! Tu chiar nu simţi nimic?

— Afurisit?

Harry schiţă un zâmbet strâmb şi o privi pe deasupra ochelarilor.

— Lumea mai spune „afurisit”?

— Răspunde doar, afuri… of, mă exasperezi!

Harry râse.

— Eu consider că încerc să-ţi răspund la întrebări cât mai sincer posibil.

Dar ca s-o fac, trebuie să mă gândesc la ele, să fiu realist. Dacă ar fi să-mi urmez instinctul emoţional iniţial, aş fi spus ce-ai fi vrut să auzi. Te avertizez: nu sunt sincer, ci un nemernic alunecos. Sinceritatea mea e doar o investiţie pe termen lung în propria-mi credibilitate. Pentru că s-ar putea să vină o zi în care chiar va trebui să mint, iar atunci s-ar putea să-mi fie de folos dacă tu ai crede că sunt sincer.

— Şterge-ţi rânjetul ăla de pe faţă, Harry! Spui de fapt că ai fi un ticălos adulter dacă n-ar fi aşa o mare bătaie de cap?

— Aşa se pare.

Rakel îl lovi în joacă, apoi îşi coborî picioarele din pat şi porni târşâindu-şi papucii, în timp ce pufnea ironic.

Harry o auzi iar pufnind când ajunse pe scări.

— Pui fierbătorul? strigă după ea.

— Cary Grant! Şi Kurt Cobain. Amândoi odată! strigă ea înapoi.

O auzi umblând pe la parter. Şuieratul fierbătorului. Harry lăsă ziarul pe noptieră şi-şi duse mâinile la ceafă. Zâmbi. Fericit. Când se ridică, zări o bucată din paginile ei de ziar care rămăseseră pe pernă. Văzu o imagine, o scenă a crimei din spatele unei benzi a poliţiei, apoi închise ochii şi se duse la geam. Îi deschise iar şi se uită la brazi. Simţea că acum putea face faţă.

Că putea uita numele celui care reuşise să scape.

Se trezi. Îşi visase iar mama. Şi pe bărbatul care pretindea că-i e tată. Se întrebă ce gen de trezire era ăsta. Se odihnise. Era liniştit. Mulţumit.