— Poftim?

— Asta e povestea centrală pe site-ul VG. Spune că ucigaşul se afla deja în apartamentul lui Elise Hermansen şi că i-a muşcat artera carotidă.

Dintr-o sursă de încredere din cadrul poliţiei.

— Ce?

— Bellman m-a sunat deja. E… care-i expresia cea mai potrivită?

Furibund.

Katrine se opri brusc. Încercă să se gândească.

— În primul rând, nu ştim că el se afla deja acolo şi nu ştim nici că a muşcat-o sau că a fost un el.

— Atunci, o sursă nu chiar de încredere din poliţie! Chiar nu dau doi bani pe asta! Trebuie să-i dăm de cap. Cine-i sursa?

— Habar n-am, dar ce ştiu e că VG va proteja din principiu identitatea sursei sale.

— La dracu’ cu principiile – ei vor să-şi protejeze sursa ca să primească

în continuare informaţii din interior. Trebuie să eliminăm sursa, Bratt.

Katrine îşi recăpătase concentrarea.

— Deci Bellman îşi face griji că sursa din poliţie ar putea afecta ancheta?

— Îşi face griji că va da rău pentru toată poliţia.

— La asta m-am gândit şi eu.

— La ce anume?

— Ştii la ce, doar şi tu te-ai gândit la fel.

— Mâine-dimineaţă la prima oră ne ocupăm de asta, rosti Hagen.

Katrine Bratt puse telefonul în buzunarul gecii şi privi în faţă pe cărare.

Una dintre umbre se mişcase. Probabil doar o adiere prin copaci.

 58 

O clipă se gândi să traverseze strada către trotuarul luminat, înainte de-a se hotărî să continue totuşi, dar cu paşi grăbiţi.

Mikael Bellman stătea la fereastra din living. Din casa lor din Høyenhall vedea întregul centru al oraşului Oslo şi tot ce se întindea pe dealurile scunde de după Holmenkollen. Iar în seara asta oraşul scânteia ca diamantul în lumina lunii. Diamantul lui.

Copiii dormeau deja buştean. Oraşul dormea relativ la fel.

— Ce este? întrebă Ulla, ridicându-şi privirea din carte.

— Crima cea mai recentă – trebuie rezolvată.

— Toate crimele trebuie rezolvate, nu?

— Asta de acum e un caz important.

— E doar o singură femeie.

— Nu-i vorba de asta.

— E din cauză că VG şi-a băgat nasul prea tare?

Simţi urma de ironie din glasul ei, dar nu-l deranjă. Soţia lui se liniştise, revenise la sentimente mai bune. Pentru că, în adâncul sufletului, Ulla îşi ştia locul. Şi nici nu era genul care să caute ceartă. Ce-i plăcea cel mai mult era să aibă grijă de familie, să se ocupe de copii şi să-şi citească liniştită

cărţile. Aşadar, critica tăcută din tonul ei nu cerea cu adevărat un răspuns.

Şi oricum ei i-ar fi fost greu să înţeleagă – pentru ca lumea să-şi amintească de tine ca de un rege măreţ, ai două opţiuni. Eşti rege într-o perioadă propice, având norocul să domneşti în timpul unor ani de prosperitate. Ori eşti regele care conduce ţara într-o perioadă de criză. Iar dacă nu-i o perioadă de criză, te poţi preface, porneşti un război şi arăţi în ce criză s-ar adânci ţara dacă n-ar fi războiul şi ai grijă ca lucrurile să

devină cu adevărat groaznice. Nu mai contează că e doar un război minor, important e să-l câştigi. Mikael Bellman optase pentru a doua variantă

când ieşise în faţa presei şi a Consiliului Municipal, exagerând numărul infracţiunilor comise de imigranţii din ţările baltice şi România şi făcând previziuni sumbre pentru viitor. Şi i se acordaseră resurse în plus ca să

câştige un război care era de fapt minor, deşi foarte important pentru presă. Iar cu cifrele pe care le comunicase 12 luni mai târziu, fusese în stare, deşi indirect, să se declare învingătorul absolut.

Însă acest nou caz de crimă nu era condus de el, iar Bellman ştia că nu mai era un război minor, judecând după importanţa acordată de VG.

 59 

Pentru că toţi dansau după cum le cânta presa. Îşi amintea de alunecarea de teren din Svalbard, care dusese la moartea a două persoane şi distrugerea multor case. Câteva luni mai târziu, în Nedre Eiker avusese loc un incendiu în urma căruia muriseră trei persoane şi fuseseră distruse mult mai multe case. Povestea aceasta primise aceeaşi atenţie modestă

care li se acordă de obicei incendiilor domestice şi accidentelor din trafic.

Însă o alunecare de teren de pe o insulă îndepărtată era o poveste mult mai interesantă pentru presă, exact ca aceste fălci din fier, ceea ce însemna că presa trecuse imediat la acţiune, de parcă ar fi fost un dezastru naţional. Şi premierul – care sărea ori de câte ori îi spunea presa să sară – se adresase naţiunii într-o transmisiune în direct. Iar telespectatorii şi locuitorii din Nedre Eiker se puteau întreba foarte bine unde fusese ea când lor le arseseră casele. Mikael Bellman ştia unde se aflase. Ea şi consilierii săi stăteau, ca de obicei, cu urechile ciulite la micile cutremure din presă. Dar nu existase niciunul.

Însă acum el simţea cum se zguduie pământul.

Tocmai când el, comandant victorios al poliţiei, avea şansa de-a accede pe coridoarele puterii – situaţia începea să se transforme într-un război pe care nu-şi permitea să-l piardă. Trebuia să pună mai presus de orice această crimă, ca şi cum ar fi fost vorba de un adevărat val de omoruri, pur şi simplu pentru că Elise Hermansen fusese o femeie de 30 de ani, bogată, bine educată şi norvegiană get-beget, dar şi pentru că arma crimei nu fusese o rangă, un cuţit sau un pistol, ci nişte dinţi din fier.

De aceea se simţea obligat să ia decizia pe care chiar nu voia s-o ia. Din toate aceste motive. Însă nu avea cum să evite.

Trebuia să-l cheme înapoi.

 60 

6.