Vineri dimineaţă

Harry se trezi. Ecoul visului, un ţipăt, se stinse. Îşi aprinse o ţigară, meditând. Se gândea ce fel de trezire era asta. Teoretic, existau cinci genuri. Prima era trezirea pentru muncă. O bună bucată de timp fusese cel mai plăcut gen de trezire. Când se putea apuca direct de cazul pe care-l ancheta. Uneori somnul şi visele îl ajutaseră cumva, pe atunci putea să

rămână întins în pat şi să reflecteze la ce-i dezvăluiseră, bucată cu bucată, din acea nouă perspectivă. Dacă avea noroc, era în stare să înhaţe un fragment din ceva nou, să vadă o frântură din partea întunecată a lunii.

Nu pentru că se mişcase luna, ci pentru că o făcuse el.

Al doilea gen era trezirea de unul singur. Aceasta era caracterizată de o percepţie a faptului că era singur în pat, singur în viaţă, singur pe lume; uneori îl umplea de o dulce senzaţie de libertate, alteori de o melancolie care putea fi numită probabil singurătate, însă care era, posibil, doar o frântură din ceea ce era de fapt viaţa unei persoane: o călătorie de la momentul în care era ataşată de cordonul ombilical până la moartea care ne despărţea în final de toţi şi toate. Doar o clipită înainte ca mecanismele de apărare şi iluziile consolatoare să-şi reocupe locul, ca să putem înfrunta viaţa în toată gloria ei falsă.

Mai era şi trezirea ca stăpânit de angoasă. Asta se întâmpla de obicei dacă fusese beat mai mult de trei zile la rând. Existau diferite grade ale angoasei, însă mereu era acolo de la început. Era greu de identificat un pericol sau o ameninţare externă palpabilă, fiind mai degrabă o senzaţie de panică de-a fi complet treaz, de-a fi viu, de-a fi prezent. Însă din când în când mai simţea şi o ameninţare din interior. O teamă de-a nu mai simţi niciodată frică. De-a deveni complet şi irevocabil nebun.

Al patrulea semăna cu trezirea ca stăpânit de angoasă: mai-există-şi-alţii-aici-care-se-trezesc. Asta îi făcea mintea să pornească în două direcţii.

Una înapoi: cum naiba de s-a întâmplat aşa ceva? Una înainte: cum voi scăpa de-aici? Uneori acest impuls de luptă-sau-fugi se potolea, însă

mereu revenea mai târziu şi, prin urmare, ajungea să nu se încadreze în momentul trezirii.

Şi mai era şi-al cincilea. Care pentru Harry Hole era un nou tip de

 61 

trezire. Trezirea când eşti plin de mulţumire. La început fusese surprins că

e posibil să se trezească fericit, aşa că începuse imediat să analizeze toţi parametrii, să afle în ce anume consta această „fericire” şi dacă nu cumva era doar vreun ecou al unui vis minunat, dar prostesc. Însă în noaptea aceea nu avusese niciun vis plăcut, iar ecoul ţipătului venise de la demon, de la chipul de pe retina sa care-i aparţinea ucigaşului care scăpase. Chiar şi aşa, Harry se trezise tot fericit. Nu-i aşa? Ba da. Iar când genul acesta de trezire se repetase dimineaţă după dimineaţă, el începuse să se obişnuiască cu ideea că era posibil să fi devenit un om relativ mulţumit, care găsise fericirea spre 50 de ani şi care chiar părea capabil să se agaţe de acest teritoriu nou descoperit.

Motivul principal se afla la mai puţin de un braţ distanţă şi respira liniştit şi egal. Părul ei era împrăştiat pe pernă ca razele unui soare negru ca pana corbului.

Ce era fericirea? Harry citise un articol legat de cercetarea fericirii care arătase că dacă iei fericirea din sânge, nivelul de serotonină, ca punct de pornire, atunci există relativ puţini factori externi care să-l reducă sau să-l crească. Poţi pierde un picior, poţi descoperi că eşti infertil sau ţi se poate face casa scrum. Nivelul tău de serotonină se prăbuşeşte la început, însă

după şase luni eşti cam la fel de fericit sau de nefericit ca la început.

Acelaşi lucru e valabil şi dacă îţi cumperi o casă mai mare sau o maşină

mai scumpă.

Însă cercetătorii descoperiseră că există lucruri mai importante ca să te simţi fericit. Unul dintre cele mai importante este un mariaj liniştit.

Şi asta avea el acum. Părea atât de banal, încât uneori nu se putea abţine să zâmbească în momentele în care îşi spunea sieşi sau puţinilor –

foarte rar – oameni pe care îi numea prieteni şi pe care totuşi abia îi vedea: „Eu şi soţia mea suntem foarte fericiţi împreună”.

Da, el îşi controla propria fericire. Dacă ar fi putut, ar fi fost mai mult decât fericit să-şi decupeze ultimii trei ani care se scurseseră de la nuntă şi să retrăiască la nesfârşit acele zile. Dar evident că asta nu reprezenta o opţiune şi poate că era cauza minusculei urme de angoasă pe care încă o simţea? Că timpul nu putea fi oprit, că se întâmplau lucruri, că viaţa e ca fumul de ţigară, mişcându-se chiar şi-n cele mai etanşe încăperi, schimbându-se în cele mai neprevăzute feluri. Şi, dat fiind că acum totul era perfect, orice schimbare nu putea fi decât în rău. Da, asta era.

 62 

Fericirea era ca umblatul pe gheaţă subţire, mai bine să spargi gheaţa, să

înoţi în apă rece, să îngheţi şi să te căzneşti să ieşi afară decât să aştepţi până te vei scufunda. De aceea începuse să se disciplineze, să se trezească

mai devreme decât trebuia. Ca astăzi, când cursul său despre investigarea crimelor nu începea mai devreme de ora 11:00. Să se trezească doar pentru a avea timp să stea întins şi să simtă această bizară fericire, cât mai dura. Alungă imaginea bărbatului care scăpase. Nu mai era responsabilitatea lui Harry. Nu mai era terenul de vânătoare al lui Harry.

Iar bărbatul cu chip de demon îi apărea tot mai puţin şi mai rar în vise.

Harry se strecură din pat cât mai silenţios posibil, chiar dacă respiraţia ei nu mai era la fel de regulată şi îl făcea să creadă că doar se prefăcea că

încă doarme, fiindcă nu voia să strice lucrurile. Îşi trase o pereche de pantaloni şi coborî la parter, unde puse capsula ei preferată în espresor, apoi adăugă apă şi desfăcu un borcan de cafea instant pentru el. Cumpăra borcane mici, pentru că astfel cafeaua instant desfăcută de curând avea un gust mai bun. Porni fierbătorul, se încălţă cu o pereche de pantofi şi ieşi pe trepte.

Trase în piept aerul muşcător de toamnă. Nopţile începuseră deja să se răcească aici pe Holmenkollveien, pe dealurile din Besserud. Privi în jos spre oraş şi fiord, unde încă se mai aflau câteva vase ce se zăreau doar ca nişte mici triunghiuri albe pe apa albastră. În două luni, poate doar în câteva săptămâni, avea să cadă prima zăpadă. Dar era în regulă, casa mare, cu pereţii din buşteni maronii, era construită mai degrabă pentru iarnă decât pentru vară.

Îşi aprinse a doua ţigară a zilei şi porni în jos pe aleea abruptă de pietriş. Păşea cu grijă, ca să evite să calce pe şireturile dezlegate. Şi-ar fi putut lua o geacă sau măcar un tricou, însă asta era o parte a plăcerii de-a avea o casă caldă în care să se întoarcă: să îngheţe, doar puţin. Se opri la cutia poştală, de unde scoase un exemplar din Aftenposten.

— Bună dimineaţa, vecine!

Harry nu auzise automobilul Tesla oprindu-se pe aleea asfaltată a vecinei sale. Geamul din dreptul şoferului coborî şi o văzu pe deja impecabilă doamnă blondă Syvertsen. Aceasta era ceea ce Harry – care provenea din estul oraşului şi locuia aici de relativ puţin timp – considera a fi o soţie tipică din Holmenkollen. O casnică, doi copii şi două ajutoare în casă, însă fără niciun plan de-a se angaja undeva, cu toate că statul

 63 

norvegian investise în ea cinci ani de educaţie superioară. Cu alte cuvinte, ceea ce alţii considerau o activitate de plăcere, ea considera un job: să se menţină în formă (Harry nu-i vedea decât bluza de trening, însă ştia că pe dedesubt purta deja costumul mulat pentru sală şi, da, arăta al naibii de bine având în vedere că trecuse bine de 40 de ani), logistică (să organizeze când şi care dintre ajutoare să aibă grijă de copii şi când şi unde să plece familia în vacanţă: casa de lângă Nisa, cabana de schi din Hemsedal sau casa de vacanţă din Sørlandet?) şi socializare (prânz cu prietenii sau mese de seară cu contacte potenţial avantajoase). Iar sarcina ei cea mai importantă fusese deja dusă la îndeplinire: să pună mâna pe un soţ cu destui bani care să-i finanţeze toate aceste aşa-zise joburi.

Aici eşuase Rakel lamentabil. Chiar dacă ea crescuse într-o casă mare de lemn din Besserud, unde copiii erau învăţaţi încă de la o vârstă fragedă

să se descurce în societate, şi chiar dacă era suficient de inteligentă şi de atrăgătoare ca să pună mâna pe oricine şi-ar fi dorit, ea sfârşise cu un inspector de poliţie alcoolic şi plătit mizerabil, care în acest moment era un lector abstinent la Academia de Poliţie, cu un salariu şi mai mizerabil.

— Ar trebui să renunţi la fumat, atât îţi zic. La ce sală mergi? zise fru Syvertsen, urmărindu-l cu atenţie.

— La cea din subsol, răspunse Harry.

— Ţi-ai construit o sală acolo? Cine ţi-e antrenor?

— Eu însumi, zise Harry, care trase un fum prelung şi se uită la propria reflexie în luneta haionului maşinii.

Zvelt, dar nu la fel de scheletic ca în urmă cu câţiva ani. Trei kilograme de muşchi în plus. Trei kilograme de zile fără stres. Şi un stil de viaţă mai sănătos. Însă chipul care îl privea înapoi când se uita în oglindă era martor că nu aşa stătuseră lucrurile. Delta de firişoare roşii din albul ochilor şi de pe faţă trăda un trecut înecat în alcool, haos, lipsă de somn şi alte obiceiuri proaste. Cicatricea care se întindea de la o ureche şi până-n colţul gurii era indiciul disperării şi al lipsei de control. Iar faptul că acum ţinea ţigara între arătător şi inelar şi că nu mai avea degetul mijlociu era încă o dovadă a fărădelegii şi distrugerii care-i erau înscrise în sânge şi-n carne.

Coborî privirea la ziar. Văzu cuvântul „crimă” pe sul. Pentru o clipă, ecoul ţipătului se întoarse.

— Mă tot gândeam şi eu să-mi construiesc propria sală, continuă fru

 64 

Syvertsen. De ce nu treci pe la noi într-o dimineaţă săptămâna viitoare, să-mi dai nişte sfaturi?

— Un covoraş, nişte greutăţi şi o bară de care să te agăţi, ăsta e sfatul meu.

Fru Syvertsen afişă un zâmbet larg. Încuviinţă ca şi cum ar fi înţeles.

— O zi plăcută, Harry!