— Nu. De fapt, acum, că spui, a pomenit totuşi de un hărţuitor.
Mehmet ridică privirea de la pahare şi adăugă:
— Muzica era în surdină şi ea vorbea tare.
— Înţeleg. A mai fost cineva aici care să pară interesat de ea?
Mehmet clătină din cap.
— A fost o seară cu puţini clienţi.
— Ca în seara asta, adică?
Mehmet ridică din umeri.
49
— Ceilalţi doi clienţi care au fost aici plecaseră deja când a ieşit Geir.
— Deci n-ar trebui să fie greu să facem rost şi de detaliile lor bancare?
— Unul dintre ei a plătit cash, îmi amintesc bine. Celălalt n-a cumpărat nimic.
— Bun! Şi tu unde ai fost între orele 23:00 şi 1:00?
— Eu? Aici. Apoi, acasă.
— Cineva care poate să ne confirme, aşa încât să te eliminăm de la început de pe listă?
— Da. Sau nu.
— Da sau nu?
Mehmet se gândi bine. Un împrumut de la un cămătar şi nişte condamnări anterioare implicate în cazul ăsta ar putea însemna şi mai multe probleme. Ar trebui să se ţină cu dinţii de asta, în caz că urma să
aibă nevoie mai târziu.
— Nu. Locuiesc singur.
— Mersi!
Bratt îşi ridică paharul, iar Mehmet crezu iniţial că ea urmează să ţină
un toast, însă apoi îşi dădu seama că făcea semn spre casa de marcat.
— Vom gusta din aceste mere locale cât timp tu cauţi, da?
Truls îşi rezolvase rapid partea sa de baruri şi restaurante. Le arătase poza barmanilor şi chelnerilor, apoi plecase imediat mai departe după ce primise răspunsul la care se aştepta, adică „Nu” sau „Nu ştiu”. Dacă nu ştii, nu ştii, iar ziua fusese şi-aşa destul de lungă. În plus, mai avea ceva de bifat în agendă.
Truls scrise ultima propoziţie pe tastatură şi mai citi o dată scurtul, dar, în opinia sa, concisul raport. „Vezi în documentul ataşat lista localurilor autorizate vizitate de subsemnatul la momentele precizate. Niciun membru al personalului n-a declarat că a văzut-o pe Elise Hermansen în seara crimei.” Apăsă pe Trimitere şi se ridică.
Auzi un bâzâit slab şi văzu apărând o lumină pe ecranul telefonului fix.
După numărul de pe ecran, îşi dădu seama că e agentul de serviciu. Ei se ocupau de ponturi şi le trimiteau mai departe doar pe cele considerate relevante. La naiba, acum chiar nu mai avea timp de discuţii. Se putea preface că nu-l văzuse. Dar, pe de altă parte, dacă era un pont, poate că
avea să se aleagă cu ceva mai mult dacă-l transmitea mai departe.
50
Ridică receptorul.
— Berntsen.
— În sfârşit! Nu răspunde nimeni, unde sunt toţi?
— Prin baruri.
— N-aveţi o crimă de…?
— Ce este?
— Avem un tip care spune că a ieşit cu Elise Hermansen seara trecută.
— Fă-mi legătura!
