Urmă un clic şi Truls auzi un bărbat care răsufla atât de zgomotos, încât nu putea însemna decât că e îngrozit.
— Agent-şef Berntsen, Investigaţii Criminale. Care-i treaba?
— Mă numesc Geir Sølle. Am văzut o poză cu Elise Hermansen pe site-ul VG. Sun pentru că aseară am avut o foarte scurtă întâlnire cu o doamnă
care semăna foarte mult cu ea. Şi care a spus că se numeşte Elise.
Lui Geir Sølle îi luă cinci minute să povestească tot despre întâlnirea din barul Jealousy şi cum pornise apoi spre casă, unde ajunsese înainte de miezul nopţii. Truls îşi aminti vag de băieţii care se pişau şi care o văzuseră
pe Elise în viaţă la ora 11:30.
— Poate confirma cineva când ai ajuns acasă?
— Datele de logare ale computerului meu. Şi Kari.
— Kari?
— Soţia mea.
— Ai familie?
— Soţie şi câine.
Truls îl auzi clar cum înghite în sec.
— De ce n-ai sunat mai devreme?
— Abia i-am văzut poza.
Truls făcu o însemnare în timp ce înjura în barbă. Nu era criminalul, ci doar cineva care trebuia tăiat de pe listă, însă asta însemna că tot trebuia să scrie un raport complet, iar acum avea să se facă ora 22:00 înainte să
poată scăpa de-aici.
Katrine mergea pe Markveien. Îl trimisese acasă pe Anders Wyller, după prima lui zi de muncă. Zâmbi la gândul că tânărul urma să şi-o amintească toată viaţa. Mai întâi la birou, apoi direct la locul unei crime –
şi încă una oribilă. Nu genul de crimă banală, vreo răfuială legată de
51
droguri, pe care lumea s-o uite a doua zi, ci ceea ce Harry numea o crimă
aş-fi-putut-fi-eu. Adică uciderea unei aşa-zise persoane obişnuite în împrejurări obişnuite, genul de crimă care duce la o conferinţă de presă cu sala plină şi titluri pe prima pagină în toate ziarele. Pentru că publicului îi este mai uşor să empatizeze cu cineva cunoscut. De aceea un atac terorist la Paris avea parte de mai multă atenţie din partea presei decât unul la Beirut. Iar presa rămânea presă. De aceea comandantul Bellman se străduia să rămână la curent. Pentru că urma să răspundă la întrebări. Nu imediat, însă dacă uciderea unei tinere bine educate, care muncea din greu, nu era rezolvată în următoarele câteva zile, el era nevoit să iasă cu o declaraţie.
Lui Katrine îi lua o jumătate de oră să ajungă la apartamentul ei din Frogner, însă era în regulă, chiar avea nevoie să-şi limpezească mintea. Şi corpul. Îşi scoase telefonul din buzunarul jachetei şi deschise aplicaţia Tinder. Mergea cu un ochi la trotuar şi unul la telefon în timp ce tot dădea poze spre stânga sau spre dreapta.
Ghiciseră corect. Elise Hermansen plecase acasă după o întâlnire stabilită pe Tinder. Bărbatul pe care-l descrisese barmanul părea destul de inofensiv, însă ea ştia din proprie experienţă că unii au ciudata impresie că
o tăvăleală scurtă le oferă dreptul să ceară mai mult. O atitudine retrogradă că actul în sine constituia o formă de supunere a femeii care, probabil, putea fi interpretată pur sexual. Dar existau tot atâtea femei cu atitudini la fel de retrograde, că bărbaţii îşi asumau un soi de obligaţie morală din clipa în care consimţeau să le penetreze. Dar gata cu astea –
găsise o potrivire.
Sunt la 10 minute de clubul Nox din Piaţa Solli, scrise ea.
OK, te aştept, veni răspunsul de la Ulrich, ale cărui poză de profil şi descriere îl defineau ca un om dintr-o bucată.
Truls Berntsen se opri şi o privi pe Mona Daa, care se examina cu atenţie.
Acum nu-i mai aducea aminte de un pinguin. Bine, îi aducea de fapt aminte de un pinguin care se strânsese foarte tare cu ceva la mijloc.
Truls simţise o anumită reţinere când îi ceruse fetei de la recepţia Gain Gym să arunce o privire în jur. Posibil pentru că aceasta nu se lăsase convinsă de ideea că el se gândea să se înscrie acolo şi poate şi pentru că
52
nu-şi doreau ca persoane ca el să le devină clienţi. Pentru că o viaţă
întreagă în pielea cuiva care stârnea dezaprobarea celor din jur – adeseori pe bună dreptate, trebuia să recunoască – îl învăţase pe Truls Berntsen să
o citească pe cea mai mare parte a chipurilor care-i ieşeau în cale. În orice caz, după ce trecu de maşinăriile care trebuiau să micşoreze abdomene şi funduri, de săli pentru Pilates, pentru pedalat pe biciclete şi de cele cu instructori isterici de aerobic (Truls avea o vagă idee că nu se mai chema aşa), o găsi pe femeie în zona rezervată bărbaţilor. Sala pentru antrenament de forţă. Trăgea de fiare. Picioarele ei masive şi depărtate tot îl mai duceau cu gândul la un pinguin. Însă combinaţia dintre spatele generos şi centura lată de piele care-i strângea talia şi o făcea să se umfle atât deasupra, cât şi dedesubtul ei o făcea să semene mai degrabă cu cifra 8.
Mona Daa scoase un răcnet aspru, aproape înspăimântător, când îşi îndreptă spinarea şi se încordă în timp ce se uita la propria faţă roşie în oglindă. Greutăţile zdrăngăniră când le săltă de pe podea. Bara nu se îndoi aşa de mult cum văzuse el la televizor, dar înţelese privind că e grea la cei doi pakistanezi ce făceau tracţiuni gemând, pentru a-şi defini bicepşii pe măsura jalnicelor lor tatuaje de găşti. Hristoase, ce-i mai ura! Hristoase, ce-l mai urau şi ei!
Coborî greutăţile. Scoase încă un răcnet când le ridică iar. Jos. Sus. De patru ori.
Rămase apoi cu picioarele tremurânde. Zâmbi la fel ca nebuna aia din Lier când avea orgasm. Dacă n-ar fi fost atât de grasă şi atât de departe, poate că ar fi ieşit ceva din relaţia lor. Ea spusese că-i dăduse papucii pentru că începuse să-l placă. Şi că o dată pe săptămână nu era de ajuns.
Atunci fusese uşurat, însă tot se mai trezea uneori gândindu-se la ea. Nu cum se gândea la Ulla, fireşte, dar şi ea fusese drăguţă, fără îndoială.
