Automobilul Tesla porni foşnind mai departe, iar el se întoarse spre locul pe care îl numea acasă.

Când ajunse la umbra brazilor enormi, se opri şi privi casa. Era solidă.

Nu indestructibilă, căci nimic nu era indestructibil, însă ar fi fost nevoie de ceva efort. Uşa grea din lemn de stejar avea trei încuietori, iar la ferestre erau zăbrele de fier. Herr Syvertsen se plânsese, spunând că o casă atât de fortificată arăta ca o locuinţă din Johannesburg şi că făcea să pară că zona lor sigură e de fapt periculoasă şi scade valoarea proprietăţilor. Tatăl lui Rakel instalase zăbrelele imediat după război. Activitatea lui Harry ca poliţist la Omucideri îi pusese pe Rakel şi pe fiul ei Oleg în pericol. Oleg crescuse de atunci. Se mutase de-acasă, acum locuia cu iubita şi se înscrisese la Academia de Poliţie. Aşadar, de Rakel depindea când aveau să fie îndepărtate zăbrelele. Pentru că nu mai aveau nevoie de ele. Harry era acum un simplu profesor prost plătit.

— Ah, break-fuss, murmură Rakel cu un zâmbet în timp ce căsca exagerat şi se ridica în capul oaselor în pat.

Harry aşeză tava în faţa ei.

Break-fuss era expresia lor pentru ora petrecută în pat în fiecare vineri dimineaţă, când el începea mai târziu şi ea avea ziua liberă de la jobul de jurist la Ministerul de Externe. Se strecură şi el sub aşternuturi şi, ca de obicei, îi întinse paginile din Aftenposten cu ştirile zilei şi sport, în timp ce el le păstră pe cele cu ştiri externe şi cultură. Harry îşi puse ochelarii despre care recunoscuse cu întârziere că îi trebuiau şi se lăsă absorbit de o recenzie a celui mai recent album al lui Sufjan Steven, în timp ce se gândea la invitaţia lui Oleg la un concert Sleater-Kinney, săptămâna următoare. Rock enervant, uşor isteric, exact aşa cum îi plăcea lui Harry.

Oleg prefera de fapt chestii mai dure, ceea ce-l făcea pe Harry să

aprecieze şi mai mult gestul tânărului.

— Ceva nou? întrebă Harry în timp ce dădea pagina.

 65 

Ştia că ea citea acum despre crima pe care o zărise pe prima pagină, însă mai ştia şi că Rakel n-avea de gând să-i dea detalii. Una dintre înţelegerile lor tacite.

— Peste 30% dintre utilizatorii Tinder americani sunt căsătoriţi. Însă

Tinder neagă acest lucru. La tine?

— Se pare că noul album Father John Misty e cam slab. Ori asta, ori pur şi simplu recenzentul a îmbătrânit şi a devenit mai morocănos. Bănuiesc că ultima variantă. Are recenzii bune în Mojo şi Uncut.

— Harry?

— Eu prefer tânăr şi morocănos. Apoi să devină încet, dar sigur mai suportabil odată cu vârsta. Ca mine. Tu nu crezi la fel?

— Ai fi gelos dacă aş intra pe Tinder?

— Nu.

— Nu?

Observă că ea stătea acum şi mai dreaptă în pat.

— De ce nu?

— Presupun că pur şi simplu sunt lipsit de imaginaţie. Sunt prost şi crede-mă că sunt mai mult decât de ajuns pentru tine. Să fii prost nu e chiar aiurea, să ştii.

Femeia oftă.

— Tu nu devii niciodată gelos?

Harry mai dădu o pagină.

— Ba devin gelos, dar Ståle Aune mi-a oferit recent o mulţime de metode de-a încerca să minimizez asta, scumpa mea. Chiar astăzi e invitat să le ofere studenţilor mei un discurs despre gelozia morbidă.

— Harry?

El îşi dădea seama după tonul ei că n-avea de gând să renunţe.

— Să nu începi cu numele meu, te rog, că ştii că mă face să mă simt aiurea.

— Şi ai şi motive, pentru că voiam să te întreb dacă te mai gândeşti şi la altcineva în afară de mine.

— Te gândeşti să mă întrebi? Sau o faci chiar acum?

— Te întreb chiar acum.

— Bine!

Privirea lui se oprise la comandantul Mikael Bellman şi la soţia sa, pozaţi la premiera unui film. Lui Bellman îi stătea bine cu peticul negru pe

 66 

care începuse să-l poarte, iar Harry ştia că Bellman ştie. Tânărul comandant al poliţiei declarase că presa şi filmele cu crime precum cel la care urma să meargă creau o falsă imagine a capitalei şi că în timpul mandatului său oraşul era mai sigur ca oricând. Riscul statistic să se sinucidă cineva era mult mai mare decât să fie ucis de altcineva.

— Aşadar, tu te gândeşti şi la alte femei? zise Rakel, iar el o simţi trăgându-se mai aproape.

— Da, răspunse Harry, înăbuşindu-şi un căscat.

— Tot timpul?

Harry ridică ochii din ziar. Privi fix în faţă, încruntându-se. Şi gândindu-se la întrebare.

— Nu, nu tot timpul.

Reluă lectura. Noul Muzeu Munch şi Biblioteca Publică începeau să

prindă formă lângă Operă. Într-o ţară de pescari şi fermieri, care petrecuse ultimele două secole trimiţându-şi orice elemente deviante cu pretenţii artistice la Copenhaga şi prin Europa, capitala avea să semene în curând cu un oraş al culturii. Cine şi-ar fi închipuit? Mai degrabă: cine îşi închipuia cu adevărat?

— Dacă ai putea alege, dacă n-ar avea absolut nicio consecinţă, ai prefera să petreci noaptea cu mine sau cu una dintre femeile visurilor tale? îl tachină Rakel jucăuşă.

— Tu n-ai o programare la doctor?

— Doar o noapte. Fără consecinţe.

— Încerci să mă faci să spun că tu eşti femeia visurilor mele?

— Haide!

— Va trebui să mă ajuţi cu nişte sugestii.

— Audrey Hepburn?