Una dintre umbre se mişcase. Probabil doar o adiere prin copaci.
58
O clipă se gândi să traverseze strada către trotuarul luminat, înainte de-a se hotărî să continue totuşi, dar cu paşi grăbiţi.
Mikael Bellman stătea la fereastra din living. Din casa lor din Høyenhall vedea întregul centru al oraşului Oslo şi tot ce se întindea pe dealurile scunde de după Holmenkollen. Iar în seara asta oraşul scânteia ca diamantul în lumina lunii. Diamantul lui.
Copiii dormeau deja buştean. Oraşul dormea relativ la fel.
— Ce este? întrebă Ulla, ridicându-şi privirea din carte.
— Crima cea mai recentă – trebuie rezolvată.
— Toate crimele trebuie rezolvate, nu?
— Asta de acum e un caz important.
— E doar o singură femeie.
— Nu-i vorba de asta.
— E din cauză că VG şi-a băgat nasul prea tare?
Simţi urma de ironie din glasul ei, dar nu-l deranjă. Soţia lui se liniştise, revenise la sentimente mai bune. Pentru că, în adâncul sufletului, Ulla îşi ştia locul. Şi nici nu era genul care să caute ceartă. Ce-i plăcea cel mai mult era să aibă grijă de familie, să se ocupe de copii şi să-şi citească liniştită
cărţile. Aşadar, critica tăcută din tonul ei nu cerea cu adevărat un răspuns.
Şi oricum ei i-ar fi fost greu să înţeleagă – pentru ca lumea să-şi amintească de tine ca de un rege măreţ, ai două opţiuni. Eşti rege într-o perioadă propice, având norocul să domneşti în timpul unor ani de prosperitate. Ori eşti regele care conduce ţara într-o perioadă de criză. Iar dacă nu-i o perioadă de criză, te poţi preface, porneşti un război şi arăţi în ce criză s-ar adânci ţara dacă n-ar fi războiul şi ai grijă ca lucrurile să
devină cu adevărat groaznice. Nu mai contează că e doar un război minor, important e să-l câştigi. Mikael Bellman optase pentru a doua variantă
când ieşise în faţa presei şi a Consiliului Municipal, exagerând numărul infracţiunilor comise de imigranţii din ţările baltice şi România şi făcând previziuni sumbre pentru viitor. Şi i se acordaseră resurse în plus ca să
câştige un război care era de fapt minor, deşi foarte important pentru presă. Iar cu cifrele pe care le comunicase 12 luni mai târziu, fusese în stare, deşi indirect, să se declare învingătorul absolut.
Însă acest nou caz de crimă nu era condus de el, iar Bellman ştia că nu mai era un război minor, judecând după importanţa acordată de VG.
59
Pentru că toţi dansau după cum le cânta presa. Îşi amintea de alunecarea de teren din Svalbard, care dusese la moartea a două persoane şi distrugerea multor case. Câteva luni mai târziu, în Nedre Eiker avusese loc un incendiu în urma căruia muriseră trei persoane şi fuseseră distruse mult mai multe case. Povestea aceasta primise aceeaşi atenţie modestă
care li se acordă de obicei incendiilor domestice şi accidentelor din trafic.
Însă o alunecare de teren de pe o insulă îndepărtată era o poveste mult mai interesantă pentru presă, exact ca aceste fălci din fier, ceea ce însemna că presa trecuse imediat la acţiune, de parcă ar fi fost un dezastru naţional. Şi premierul – care sărea ori de câte ori îi spunea presa să sară – se adresase naţiunii într-o transmisiune în direct. Iar telespectatorii şi locuitorii din Nedre Eiker se puteau întreba foarte bine unde fusese ea când lor le arseseră casele. Mikael Bellman ştia unde se aflase. Ea şi consilierii săi stăteau, ca de obicei, cu urechile ciulite la micile cutremure din presă. Dar nu existase niciunul.
Însă acum el simţea cum se zguduie pământul.
Tocmai când el, comandant victorios al poliţiei, avea şansa de-a accede pe coridoarele puterii – situaţia începea să se transforme într-un război pe care nu-şi permitea să-l piardă. Trebuia să pună mai presus de orice această crimă, ca şi cum ar fi fost vorba de un adevărat val de omoruri, pur şi simplu pentru că Elise Hermansen fusese o femeie de 30 de ani, bogată, bine educată şi norvegiană get-beget, dar şi pentru că arma crimei nu fusese o rangă, un cuţit sau un pistol, ci nişte dinţi din fier.
De aceea se simţea obligat să ia decizia pe care chiar nu voia s-o ia. Din toate aceste motive. Însă nu avea cum să evite.
Trebuia să-l cheme înapoi.
60
6.
Vineri dimineaţă
Harry se trezi. Ecoul visului, un ţipăt, se stinse. Îşi aprinse o ţigară, meditând. Se gândea ce fel de trezire era asta. Teoretic, existau cinci genuri. Prima era trezirea pentru muncă. O bună bucată de timp fusese cel mai plăcut gen de trezire. Când se putea apuca direct de cazul pe care-l ancheta. Uneori somnul şi visele îl ajutaseră cumva, pe atunci putea să
rămână întins în pat şi să reflecteze la ce-i dezvăluiseră, bucată cu bucată, din acea nouă perspectivă. Dacă avea noroc, era în stare să înhaţe un fragment din ceva nou, să vadă o frântură din partea întunecată a lunii.
Nu pentru că se mişcase luna, ci pentru că o făcuse el.
Al doilea gen era trezirea de unul singur. Aceasta era caracterizată de o percepţie a faptului că era singur în pat, singur în viaţă, singur pe lume; uneori îl umplea de o dulce senzaţie de libertate, alteori de o melancolie care putea fi numită probabil singurătate, însă care era, posibil, doar o frântură din ceea ce era de fapt viaţa unei persoane: o călătorie de la momentul în care era ataşată de cordonul ombilical până la moartea care ne despărţea în final de toţi şi toate. Doar o clipită înainte ca mecanismele de apărare şi iluziile consolatoare să-şi reocupe locul, ca să putem înfrunta viaţa în toată gloria ei falsă.
Mai era şi trezirea ca stăpânit de angoasă. Asta se întâmpla de obicei dacă fusese beat mai mult de trei zile la rând. Existau diferite grade ale angoasei, însă mereu era acolo de la început. Era greu de identificat un pericol sau o ameninţare externă palpabilă, fiind mai degrabă o senzaţie de panică de-a fi complet treaz, de-a fi viu, de-a fi prezent. Însă din când în când mai simţea şi o ameninţare din interior. O teamă de-a nu mai simţi niciodată frică. De-a deveni complet şi irevocabil nebun.
Al patrulea semăna cu trezirea ca stăpânit de angoasă: mai-există-şi-alţii-aici-care-se-trezesc. Asta îi făcea mintea să pornească în două direcţii.
Una înapoi: cum naiba de s-a întâmplat aşa ceva? Una înainte: cum voi scăpa de-aici? Uneori acest impuls de luptă-sau-fugi se potolea, însă
mereu revenea mai târziu şi, prin urmare, ajungea să nu se încadreze în momentul trezirii.
Şi mai era şi-al cincilea. Care pentru Harry Hole era un nou tip de
