— Doar că am muncit prea mult şi am petrecut prea puţin timp acasă.

Iar când mă ocup de un caz de crimă, nu sunt acasă nici măcar când sunt acolo. În fine, tu ştii totul despre asta. Iar Aurora, ea e…

Aune îşi umflă obrajii cu aer şi apoi îl suflă afară.

— Profesorii spun că acum e un pic mai bine. Copiii se închid uneori în sine la vârsta aia. Şi încearcă lucruri. Faptul că au o cicatrice la încheietură

nu înseamnă neapărat că au încercat să-şi provoace singuri rău, ci poate să fie doar o curiozitate naturală. Însă e mereu supărător când un tată îşi dă seama că nu-şi mai înţelege copilul. Poate cu atât mai supărător când acesta ar fi trebuit să fie un psiholog de top.

— Acum are 15 ani, nu?

— Şi toate astea ar putea fi complet date uitării până să împlinească

16. Faze şi faze, despre asta e vorba la vârsta asta. Dar nu se poate să nu-ţi mai pese de cei dragi până la cazul următor sau a doua zi la lucru, ci trebuie să o faci acum. Ce ai de zis, Harry?

Harry îşi frecă buza de sus nerasă între degetul mare şi arătător în timp ce aproba uşor din cap.

— Mhm! Fireşte.

— Păi, atunci eu o şterg, continuă Aune, întinzându-se după servietă şi luând un teanc de poze. Astea sunt imaginile de la locul faptei pe care mi le-a trimis Katrine. Cum spuneam, mie nu-mi sunt de niciun folos.

— Şi eu de ce le-aş vrea? se întrebă Harry, coborând privirea la cadavrul femeii de pe patul plin de sânge.

— Poate pentru unul dintre cursurile tale. Te-am auzit pomenind de cazul „Steaua diavolului”, deci e evident că foloseşti cazuri de crimă reale şi documente reale.

— În situaţia aia foloseşte pe post de suport de curs, răspunde Harry, încercând să-şi smulgă privirea de la poza cu femeia.

Era ceva familiar la ea. Ca un ecou. Oare o mai văzuse înainte?

— Cum se numeşte victima?

— Elise Hermansen.

Numele nu-i suna cunoscut. Harry se uită la poza următoare.

 76 

— Rănile astea de pe gâtul ei ce sunt?

— Chiar n-ai citit absolut nimic despre caz? Doar e pe prima pagină în toate ziarele, nu-i deloc surprinzător că Bellman a încercat să te strângă cu uşa. Dinţi de fier, Harry.

— Dinţi de fier? Un satanist?

— Dacă ai citi VG, ai vedea că ei fac referire la tweetul colegului meu Hallstein Smith, că ar fi opera unui vampirist.

— Un vampirist? Adică un vampir?

— Măcar de-ar fi aşa, răspunse Aune, care luă o pagină ruptă din VG, pe care o avea în servietă. Un vampir are măcar o bază în zoologie şi ficţiune. Potrivit lui Smith şi câtorva psihologi din lume, un vampirist e cineva căruia îi place să bea sânge. Citeşte şi…

Harry citi tweetul pe care i-l arătă Aune. Se opri la mijlocul frazei.

Vampiristul va lovi din nou.

— Mhm! Doar pentru că sunt câţiva, nu înseamnă că nu au dreptate.

— Eşti nebun? Eu sunt complet alături de cei împotriva curentului şi îmi plac persoanele ambiţioase ca Smith. A făcut o greşeală mare când era student şi s-a ales cu porecla Maimuţa, aşa că mă tem că nu are cine ştie ce credibilitate în rândul celorlalţi psihologi. Însă a fost de fapt un psiholog foarte promiţător până să intre în chestia asta cu vampirismul. Nici articolele lui nu erau rele, dar evident că nu le putea publica în jurnalele ştiinţifice serioase. Acum i-a apărut în sfârşit ceva pe hârtie. În VG.

— Şi-atunci de ce n-ai crede în vampirism? întrebă Harry. Tu singur ai spus că dacă te poţi gândi la vreo formă de devianţă, atunci cu siguranţă

există cineva, undeva, care să o aibă.

— Oh, da, e acolo. Sau ar fi. Sexualitatea noastră ţine doar de ce suntem capabili să gândim sau să simţim. Destul de limitat. Dendrofilia înseamnă să fii excitat de copaci. Kakorafiofilia înseamnă să fii excitat de eşec. Dar înainte de-a putea defini ceva ca o formă de -filie sau -ism, trebuie să atingă un grad de prevalenţă şi să deţină un număr de caracteristici comune. Smith şi grupul lui de psihologi mitomani şi-au inventat propriul -ism. Greşesc cu toţii, pentru că de fapt nu există un grup de aşa-zişi vampirişti care urmăresc vreun comportament predictibil care să fie analizat de ei sau altcineva.

Aune se încheie la haină şi porni spre uşă.

— În timp ce faptul că tu suferi de un soi de teamă de intimitate şi eşti

 77 

incapabil să-ţi îmbrăţişezi cel mai bun prieten la plecare reprezintă un material decent pentru o teorie psihologică. Transmite-i lui Rakel dragostea mea şi spune-i c-o voi scăpa de acele dureri de cap ca prin magie! Harry?

— Ce? Da, desigur. O să-i transmit. Sper să fie totul bine cu Aurora.

Harry rămase apoi să privească în gol după plecarea lui Aune. Seara trecută, intrase în living în timp ce Rakel se uita la un film. Aruncase o privire la ecran şi întrebase dacă e un film de James Gray. Era un cadru perfect neutru cu o stradă şi niciun actor, fără vreo maşină anume sau vreun unghi special de filmare, doar două secunde dintr-un film pe care Harry nu-l văzuse niciodată. Un cadru nu poate fi niciodată neutru, însă

Harry tot n-avea nici cea mai mică idee de ce se gândise la acel regizor. În afară de faptul că urmărise un film de James Gray cu câteva luni în urmă.

Pesemne că asta fusese o legătură automată şi complet banală. Un film pe care îl văzuse, apoi un clip de două secunde ce conţinea unul sau două

detalii care i se învârtejeau atât de rapid prin creier, încât nici măcar nu putea identifica elementele de recunoaştere.

Harry îşi scoase mobilul.

Ezită. Apoi selectă numărul lui Katrine Bratt. Trecuseră mai bine de şase luni de când luaseră legătura, când ea îi trimisese un mesaj de ziua lui. Îi răspunsese cu un „mersi” fără majusculă sau punct final. Ştia că ea ştie că nu înseamnă că nu-i pasă, ci doar că nu se deranja să trimită

mesaje lungi.

Nu i se răspunse la apel.

Când sună la numărul intern de la Investigaţii Criminale, îi răspunse Magnus Skarre.

— Ia te uită, Harry Hole însuşi!

Sarcasmul fu atât de dur, încât pentru Harry nu rămase loc de interpretare. Nu avusese mulţi fani la Investigaţii Criminale, iar Skarre cu siguranţă nu se numărase printre ei.

— Nu, n-am văzut-o astăzi pe Bratt. Ceea ce e destul de ciudat pentru un inspector-şef nou, căci avem o groază de treabă.

— Hmm! Îi poţi spune că eu…?