detalii care i se învârtejeau atât de rapid prin creier, încât nici măcar nu putea identifica elementele de recunoaştere.
Harry îşi scoase mobilul.
Ezită. Apoi selectă numărul lui Katrine Bratt. Trecuseră mai bine de şase luni de când luaseră legătura, când ea îi trimisese un mesaj de ziua lui. Îi răspunsese cu un „mersi” fără majusculă sau punct final. Ştia că ea ştie că nu înseamnă că nu-i pasă, ci doar că nu se deranja să trimită
mesaje lungi.
Nu i se răspunse la apel.
Când sună la numărul intern de la Investigaţii Criminale, îi răspunse Magnus Skarre.
— Ia te uită, Harry Hole însuşi!
Sarcasmul fu atât de dur, încât pentru Harry nu rămase loc de interpretare. Nu avusese mulţi fani la Investigaţii Criminale, iar Skarre cu siguranţă nu se numărase printre ei.
— Nu, n-am văzut-o astăzi pe Bratt. Ceea ce e destul de ciudat pentru un inspector-şef nou, căci avem o groază de treabă.
— Hmm! Îi poţi spune că eu…?
— Mai bine ai suna tu din nou, Hole, eu am o mulţime de lucruri de care să mă ocup.
Harry închise. Începu să bată darabana pe birou şi se uită la teancul de
78
eseuri de la capătul acestuia. Şi la stiva de poze din celălalt. Se gândi la analogia lui Bellman cu prădătorii. Un leu? OK, de ce nu? Citise că leii care vânează singuri au o rată de succes de doar 15% sau cam aşa ceva. Şi că
atunci când leii doboară o pradă mare, nu au puterea să-i sfâşie gâtul, aşa că trebuie să o sufoce. Îşi strâng fălcile în jurul gâtului animalului şi apasă
pe beregată. Iar asta poate dura ceva. Dacă e un animal mare, un bivol de apă, de pildă, leul rămâne pur şi simplu atârnat acolo, chinuindu-se singur şi pe bivolul de apă odată cu el ore întregi, însă până la urmă trebuie să
renunţe. Iar acesta ar fi un mod de-a privi ancheta unei crime. Muncă grea şi nicio recompensă. Îi promisese lui Rakel că nu avea să se mai întoarcă.
Îşi promisese sieşi.
Se uită iar la stiva de poze. La fotografia lui Elise Hermansen. Numele i se imprimase în mod automat în minte. La fel ca detaliile din poza cu ea întinsă pe pat. Dar de fapt nu erau detaliile. Era ansamblul. Filmul pe care îl urmărise Rakel în seara aceea se numea The Drop ( Bani murdari). Iar regizorul nu fusese James Gray. Harry se înşelase. 15%. Şi totuşi…
Era ceva la felul în care zăcea întinsă femeia. Sau fusese întinsă.
Dispunerea. Era ca un ecou al unui vis uitat. Un strigăt în pădure. Glasul unui bărbat pe care încerca să nu şi-l amintească. Cel care scăpase.
Harry îşi aminti ceva ce crezuse demult. Că atunci când se prăbuşea, când desfăcea capacul unei sticle şi lua prima gură, nu era aşa cum îşi închipuise, pentru că nu acela era momentul decisiv. Decizia fusese luată
cu mult înainte. Iar din clipa aceea, singura întrebare care se mai punea era care urma să fie factorul declanşator. Era menit să se întâmple. La un moment dat, sticla avea să stea în faţa lui. În aşteptarea lui. Iar el, în aşteptarea ei. Restul erau doar poli opuşi, magnetism, inevitabilele legi ale fizicii.
Căcat! Căcat!
Harry se ridică iute, îşi înhăţă geaca de piele şi ieşi în grabă.
Se uită în oglindă şi îşi verifică geaca ce-l aştepta exact aşa cum trebuie.
Citise descrierea ei pentru ultima oară. Deja o detesta. Un „w” într-un nume care ar fi trebuit scris cu „v”, cum era cazul lui, era un motiv în sine, suficient de întemeiat pentru o pedeapsă. Ar fi preferat o victimă diferită, una pe gustul lui. Precum Katrine Bratt. Însă decizia fusese luată de altcineva în locul lui. Femeia cu un „w” în nume îl aştepta deja.
79
Îşi încheie ultimul nasture de la geacă. Apoi ieşi.
80
8.
Vineri după-amiază
— Cum a reuşit Bellman să te convingă?
Gunnar Hagen stătea la fereastră.
— Păi, mi-a făcut o ofertă de nerefuzat, rosti vocea inconfundabilă din spatele său.
Acum parcă se simţea un scrâşnet în plus în faţă de ultima oară când o auzise, însă avea aceeaşi profunzime, acelaşi calm. Hagen îşi auzise odată
o colegă spunând că singurul lucru minunat la Harry Hole era vocea.
— Şi care-a fost oferta?
— 50% în plus pentru orele suplimentare şi contribuţii duble la pensie.
