Harry simţi cum firişoarele de păr de pe ceafă i se ridică în semn de avertizare.
— Am viaţa pe care mi-o doresc, Bellman. Nu mă pot întoarce.
Răspunsul meu e final.
— Mai ales când un cazier curat e o condiţie necesară ca să fii admis.
Harry nu răspunse. Aune culegea altă rundă de râsete, iar Bellman chicoti şi el. Puse o mână pe umărul lui Harry, se aplecă şi-şi coborî glasul şi mai mult:
— Posibil să fi fost acum câţiva ani, dar am câteva contacte care ar putea jura pe Biblie că l-au văzut pe Oleg cumpărând atunci heroină.
Pedeapsa pentru asta e maximum doi ani. N-ar primi o pedeapsă cu executare, dar n-ar mai putea deveni niciodată poliţist.
Harry clătină din cap.
— Bellman, nici măcar tu n-ai fi în stare de aşa ceva.
— Nu? Ar putea părea că exagerez, dar pentru mine chiar e cu adevărat important ca acest caz să fie rezolvat.
— Dacă refuz, n-ai avea nimic de câştigat distrugându-mi familia.
— Poate că nu, dar să nu uităm că eu… cum se spune? Te urăsc.
Harry se uita acum la spinările celor din faţa sa.
— Bellman, tu nu eşti deloc genul care se lasă condus de sentimente, pentru că n-ai destule pentru asta. Ce-ai spune când ar ieşi la iveală că de fapt ai ştiut foarte bine această informaţie despre studentul Oleg Fauke de la Academia de Poliţie şi n-ai făcut nimic în privinţa ei? N-are niciun rost să blufezi, când adversarul ştie ce mână proastă ai primit, Bellman.
— Harry, dacă vrei să pariezi viitorul băiatului pe ideea că blufez, dă-i bătaie! E vorba doar de acest caz. Rezolvă-l pentru mine şi totul va
74
dispărea. Te poţi gândi până după-amiază înainte să-mi răspunzi.
— Doar de curiozitate, Bellman – de ce e atât de important acest caz pentru tine?
Bellman ridică din umeri.
— Politică. Prădătorii au nevoie de carne proaspătă. Şi aminteşte-ţi că
eu sunt un tigru, Harry. Iar tu eşti doar un leu. Tigrul cântăreşte mai mult şi are şi mai mult creier per kilogram. De aceea romanii din Colosseum ştiau că un leu urma să fie ucis dacă-l trimiteau să se lupte cu un tigru.
Harry văzu un cap care se răsuci spre el. Era Oleg, care zâmbea şi-i făcea semn cu degetul mare în sus. Urma să împlinească 22 de ani în curând. Avea ochii şi gura mamei sale, însă părul negru şi drept provenea de la tatăl rus pe care nu şi-l mai amintea deloc. Harry îi răspunse la fel şi încercă să-i zâmbească. Când se întoarse, Bellman nu mai era.
— Mai ales bărbaţii sunt afectaţi de Sindromul Othello, răsună glasul lui Ståle Aune. În vreme ce criminalii de sex masculin cu Sindromul Othello tind să-şi folosească mâinile, femeile cu acest sindrom se folosesc de cuţite sau de instrumente boante.
Harry asculta. Gheaţa foarte, foarte subţire de deasupra apelor întunecate.
— Pari serios, zise Aune după ce se întoarse de la toaletă în biroul lui Harry.
Bău restul cafelei şi-şi luă sacoul.
— Nu ţi-a plăcut prelegerea mea?
— Oh, ba da. A fost şi Bellman acolo.
— Am văzut. Ce voia?
— A încercat să mă şantajeze să anchetez cel mai recent caz de crimă.
— Şi ce i-ai spus?
— Nu.
Aune încuviinţă.
— Bun! Îţi devorează sufletul să ai un contact atât de apropiat cu răul cum ai avut tu. S-ar putea ca unora să nu li se pară aşa, însă deja distruge părţi din noi. E momentul ca aceia care ne sunt cel mai şi cel mai aproape să primească aceeaşi atenţie pe care au primit-o şi sociopaţii. Ni s-a terminat tura, Harry.
— Vrei să spui că arunci prosopul?
75
— Da.
— Hmm! Înţeleg ce vrei să spui, dar eşti sigur că nu trebuie să fii ceva mai clar?
Aune ridică din umeri.
