Studiile recente au arătat că s-ar putea să fie complet greşit: violul are de fapt una dintre cele mai scăzute rate de repetare. BBC Radio 4 a anunţat că şansa ca agresorii să fie arestaţi din nou este de 60% în SUA şi 50% în UK. Şi adesea pentru acelaşi tip de agresiune, dar nu şi pentru viol.

Statisticile Departamentului de Justiţie din SUA arată că 78,8% dintre cei condamnaţi pentru furtul unui vehicul motorizat au fost arestaţi din nou pentru acelaşi motiv într-un răstimp de trei ani, în cazul celor care au

 91 

vândut bunuri furate procentul este de 77,4% şi aşa mai departe. Însă

acelaşi lucru se aplică doar în cazul a 2,5% dintre violatorii condamnaţi.

Tord se opri din nou. Katrine presupunea că observase că răbdarea grupului era destul de limitată pentru o astfel de prezentare lungă şi detaliată. Tord îşi drese glasul.

— În fine, când trimitem calupul nostru de date de contact către Geopard, aceştia pot monitoriza mişcările telefoanelor acestor oameni, presupunând că folosesc aplicaţii care le urmăresc locaţia în orice moment şi-n orice loc. În seara de miercuri, de exemplu.

— Cât de precis? strigă Magnus Skarre.

— Cu o precizie de câţiva metri pătraţi, răspunse Katrine. Însă GPS-ul e bidimensional, deci nu putem vedea şi înălţimea. Cu alte cuvinte, nu ştim la ce etaj se află telefonul.

— Chiar e legal? întrebă Gina, o analistă. Adică, legislaţia privitoare la confidenţialitatea datelor…

— …se chinuie să ţină pasul cu tehnologia, o întrerupse Katrine. Am stat de vorbă cu juriştii noştri, iar aceştia mi-au spus că e zonă ambiguă, neacoperită de legislaţia în vigoare. Şi, din câte ştim, dacă ceva nu e ilegal, atunci…

Întinse mâinile în faţă, însă nimeni din încăpere nu îndrăzni să termine fraza în locul ei.

— Continuă, Tord!

— După ce-am primit permisiunea de la juriştii noştri şi acces la finanţe de la Gunnar Hagen, am cumpărat un set de date de localizare. Hărţile din noaptea crimei ne-au oferit poziţii GPS pentru 91% dintre persoanele care au fost condamnate anterior pentru agresiuni sexuale.

Tord se opri, părând să se gândească.

Katrine îşi dădu seama că el ajunsese la finalul rezumatului. Nu înţelegea deloc de ce nu se aud exclamaţii unanime de încântare.

— Nu înţelegeţi de câtă muncă ne-a scutit acest lucru? Dacă foloseam vechea metodă de a elimina atâţia potenţiali suspecţi dintr-un caz…

Cineva tuşi încet. Wolff, cel mai în vârstă dintre detectivi. Ar fi trebuit să fi ieşit deja la pensie.

— Având în vedere că ai zis „elimina”, presupun că asta înseamnă că

harta nu a arătat o potrivire cu adresa lui Elise Hermansen?

— Corect, răspunse Katrine, apoi îşi puse mâinile în şolduri. Ceea ce

 92 

înseamnă că nu trebuie să verificăm alibiurile decât pentru 9%.

— Însă locaţia telefonului tău nu-ţi oferă chiar un alibi, interveni Skarre, apoi se uită în jur, căutând sprijin.

— Ştii prea bine ce vreau să spun, răspunse Katrine cu un oftat.

Ce naiba era cu oamenii ăştia? Doar se aflau aici ca să rezolve o crimă, nu ca să-şi consume energia reciproc.

— Krimteknisk, adăugă ea, apoi se aşeză în faţă, ca să nu fie nevoită să

se mai uite o vreme la ei.

— Nu avem cine ştie ce, răspunse Bjørn Holm, ridicându-se în picioare.

Cei de la laborator au examinat vopseaua rămasă în rană. E o chestie destul de rară. Credem că e făcută din plombă de fier într-o soluţie de oţet, cu un adaos pe bază vegetală de acid tanic extras din frunze de ceai.

Am căutat mai aprofundat şi am aflat că ar putea avea la origini o veche tradiţie japoneză de a-ţi vopsi dinţii în negru.

— Ohaguro, completă Katrine. Înseamnă întunericul de după ce apune soarele.

— Corect, făcu Bjørn, aruncându-i o privire de admiraţie pe care obişnuia s-o afişeze când luau micul-dejun la cafenea şi ea reuşea să-l întreacă, deşi rar, la concursul de întrebări din Aftenposten.

— Mersi! zise Katrine, iar Bjørn se aşeză. Şi mai e şi elefantul din încăpere. Ceea ce VG numeşte „o sursă”, iar noi numim „o scurgere de informaţii”.

Liniştea din cameră se adânci parcă şi mai mult.

— În primul rând, e paguba pe care a creat-o deja: acum criminalul ştie că ştim şi noi, aşa că-şi poate ajusta planul. Dar ce e mai rău e că noi, cei din această cameră, nu mai ştim dacă putem avea încredere unul în altul.

Motiv pentru care vreau să pun o întrebare foarte directă: cine a discutat cu VG?

Spre surprinderea ei, văzu o mână ridicată în aer.

— Da, Truls?

— Eu şi Müller am discutat cu Mona Daa imediat după conferinţa de presă de ieri.

— Vrei să spui Wyller?

— Vreau să spun tipul cel nou. Niciunul nu i-am spus nimic. Dar ea ţi-a dat cartea ei de vizită, nu, Müller?

Toate privirile erau aţintite la Wyller, al cărui chip strălucea într-un

 93 

roşu-aprins pe sub bretonul blond.

— Da… dar…

— Ştim cu toţii că Mona Daa e reporterul VG specializat în cazuri de crimă, interveni Katrine. Nu-ţi trebuie o carte de vizită ca să suni la ziar şi să dai de ea.

— Wyller, tu ai fost? întrebă Magnus Skarre. Ascultă, tuturor bobocilor li se îngăduie un anumit număr de boacăne.

— Nu am discutat cu VG, răspunse Wyller, dar în glas i se simţea o urmă de disperare.

— Berntsen tocmai a zis că ai discutat. Spui că Berntsen minte? replică