— Bun, dar atunci ar trebui să-ţi poţi pune şi propriul caracter slab pe seama genelor.
71
Harry zâmbi şi o studentă care venea din partea opusă interpretă greşit şi-i zâmbi la rândul ei.
— Katrine mi-a trimis nişte fotografii de la locul unei crime din Grünerløkka, reluă Aune. Tu ce crezi despre el?
— Nu citesc despre crime.
Uşa amfiteatrului 2 îi aştepta deschisă. Cursul reprezenta o parte a programei pentru studenţii din ultimul an, însă Oleg spusese că el şi vreo doi studenţi din primul an încercau să se strecoare înăuntru. Cum era de aşteptat, sala era plină: studenţi şi chiar şi câţiva profesori care aşteptau pe trepte sau stând de-a lungul pereţilor.
Harry merse pe podium şi porni microfonul. Se uită la public şi se trezi căutând din instinct chipul lui Oleg. Discuţiile se stinseră şi în sală se aşternu tăcerea. Cel mai bizar lucru nu era că devenise profesor, ci că îi plăcea. Că el, ca majoritatea taciturnilor şi introvertiţilor, se simţea mai puţin intimidat în faţa unei adunări de studenţi solicitanţi decât atunci când tipul de la singura casă deschisă la 7-Eleven punea un pachet de Camel Lights pe tejghea în faţa lui şi Harry se gândea să repete cererea pentru Camel, înainte să remarce agitaţia ce se isca în spatele său. Uneori, în zilele mai proaste, când nu se simţea în largul său, chiar ieşea cu pachetul de Camel Lights, fuma una şi apoi arunca restul. Însă aici se afla în zona lui de confort. Munca. Fărădelegea. Harry îşi drese glasul. Încă nu descoperise chipul lui Oleg, mereu extrem de serios, însă zărise altul pe care-l cunoştea prea bine. Unul cu un ochi acoperit de un petic.
— Văd că unii dintre voi aţi ajuns aici din greşeală – acesta e un curs de nivel 3 pentru munca de detectiv, destinat studenţilor din ultimul an.
Râsete. Nu se arătă nimeni dispus să iasă afară.
— Bun! reluă Harry. Mă tem că oricine se află aici pentru încă una dintre plictisitoarele mele prelegeri despre cum se anchetează o crimă va rămâne dezamăgit. Invitatul nostru special de astăzi a lucrat mulţi ani pe post de consilier extern pentru Serviciul de Investigaţii Criminale din cadrul poliţiei şi e unul dintre cei mai de seamă psihologi din domeniul infracţiunilor violente şi crimelor. Dar înainte să-i cedez locul lui Ståle Aune şi pentru că ştiu că nu va renunţa din proprie iniţiativă la el, vă
reamintesc că miercurea viitoare vom face o nouă interogare încrucişată.
Cazul „Steaua diavolului”. Ca de obicei, descrierea cazului, rapoartele de la locul faptei şi transcrierile interviurilor se vor găsi pe intranet. Ståle?
72
În sală erupseră aplauze când Harry coborî treptele, iar Aune înaintă
greoi spre podium, cu burdihanul proeminent şi un surâs mulţumit pe buze.
— Sindromul Othello! anunţă Aune, după care îşi coborî vocea când ajunse la microfon. Sindromul Othello reprezintă un alt termen pentru ceea ce numim gelozie morbidă şi e motivul celor mai multe crime din ţară. La fel cum e gelozia în piesa Othello a lui William Shakespeare.
Roderigo este îndrăgostit de proaspăta soţie a generalului Othello, Desdemona, în vreme ce alunecosul Iago îl urăşte pe Othello, pentru că se simte desconsiderat când generalul nu-l numeşte secundul său. Iago întrevede o şansă de-a avansa în carieră prin îndepărtarea lui Othello, aşa că, împreună cu Roderigo, seamănă discordie între Othello şi soţia sa. Iar Iago face asta sădind un virus în creierul şi inima lui Othello, un virus tenace şi mortal ce poartă nenumărate chipuri. Gelozia. Othello devine tot mai bolnav, iar gelozia sa începe să-i provoace atacuri de epilepsie ce-l fac să tremure pe scenă. Othello ajunge să-şi omoare soţia, iar în final se sinucide.
Aune se trase de mânecile sacoului de tweed.
— Motivul pentru care vă povestesc subiectul nu e pentru că
Shakespeare face parte din programa Academiei de Poliţie, ci pentru că
aveţi nevoie de un pic de cultură generală.
Râsete.
— Aşadar, ce este, dragii mei deloc geloşi, sindromul Othello?
— Cui îi datorăm această vizită? şopti Harry, care ajunsese în spatele amfiteatrului, alături de Mikael Bellman. Interesat de gelozie?
— Nu, răspunse Bellman. Vreau să anchetezi cel mai recent caz de crimă.
— Atunci mă tem că ai venit degeaba.
— Vreau să faci ce-ai făcut în trecut: să conduci o echipă mică în paralel şi independent de echipa de anchetă mai mare.
— Mersi pentru ofertă, şefu’, dar răspunsul e nu.
— Harry, avem nevoie de tine.
— Da. Aici.
Bellman râse.
— N-am nicio îndoială că eşti un profesor bun, însă nu eşti singurul. Dar
73
ca detectiv se întâmplă să fii chiar unic.
— Am terminat-o cu crimele.
Mikael Bellman clătină din cap zâmbind.
— Haide, Harry! Cât timp crezi că te mai poţi ascunde aici şi să te prefaci că eşti ceva ce nu eşti? Doar nu eşti erbivor ca ăla de colo. Eşti prădător. La fel ca mine.
— Răspunsul e tot nu.
— Şi e un fapt bine cunoscut că prădătorii au dinţi ascuţiţi. Asta îi plasează în vârful lanţului trofic. Îl văd pe Oleg pe rândul din faţă. Cine ar fi crezut că va ajunge la Academie?
