El simţi un junghi brusc de durere când ea îi smulse un fir de păr cenuşiu din sprânceană.
— Normal. De unde şi conştiinţa vinovată, dacă ar fi invers.
Îi dădu drumul la bărbie.
— Afurisit să fii, Harry, vorbeşti de parcă ai încerca să rezolvi un caz de crimă! Tu chiar nu simţi nimic?
— Afurisit?
Harry schiţă un zâmbet strâmb şi o privi pe deasupra ochelarilor.
— Lumea mai spune „afurisit”?
— Răspunde doar, afuri… of, mă exasperezi!
Harry râse.
— Eu consider că încerc să-ţi răspund la întrebări cât mai sincer posibil.
Dar ca s-o fac, trebuie să mă gândesc la ele, să fiu realist. Dacă ar fi să-mi urmez instinctul emoţional iniţial, aş fi spus ce-ai fi vrut să auzi. Te avertizez: nu sunt sincer, ci un nemernic alunecos. Sinceritatea mea e doar o investiţie pe termen lung în propria-mi credibilitate. Pentru că s-ar putea să vină o zi în care chiar va trebui să mint, iar atunci s-ar putea să-mi fie de folos dacă tu ai crede că sunt sincer.
— Şterge-ţi rânjetul ăla de pe faţă, Harry! Spui de fapt că ai fi un ticălos adulter dacă n-ar fi aşa o mare bătaie de cap?
— Aşa se pare.
Rakel îl lovi în joacă, apoi îşi coborî picioarele din pat şi porni târşâindu-şi papucii, în timp ce pufnea ironic.
Harry o auzi iar pufnind când ajunse pe scări.
— Pui fierbătorul? strigă după ea.
— Cary Grant! Şi Kurt Cobain. Amândoi odată! strigă ea înapoi.
O auzi umblând pe la parter. Şuieratul fierbătorului. Harry lăsă ziarul pe noptieră şi-şi duse mâinile la ceafă. Zâmbi. Fericit. Când se ridică, zări o bucată din paginile ei de ziar care rămăseseră pe pernă. Văzu o imagine, o scenă a crimei din spatele unei benzi a poliţiei, apoi închise ochii şi se duse la geam. Îi deschise iar şi se uită la brazi. Simţea că acum putea face faţă.
Că putea uita numele celui care reuşise să scape.
Se trezi. Îşi visase iar mama. Şi pe bărbatul care pretindea că-i e tată. Se întrebă ce gen de trezire era ăsta. Se odihnise. Era liniştit. Mulţumit.
Principalul motiv zăcea la mai puţin de-un braţ distanţă. Se întoarse spre
69
ea. Ieri intrase în modul vânător. Nu asta îi fusese intenţia, dar când o văzuse pe poliţistă în bar, fusese ca şi cum soarta însăşi trecuse la conducere. Oslo era un oraş mic, iar oamenii se loveau mereu unul de altul. N-o luase razna totuşi, învăţase bine arta autocontrolului. Acum îi studia trăsăturile feţei, părul, braţul care îi atârna într-un unghi nenatural.
Era rece şi nici nu respira; mirosul de lavandă aproape dispăruse, dar era în regulă, femeia îşi făcuse treaba.
Dădu aşternuturile la o parte şi se duse la şifonier, apoi scoase uniforma. O netezi. Deja simţea cum sângele îi pompează mai repede prin corp. Avea să fie încă o zi reuşită.
70
7.
Vineri dimineaţă
Harry Hole mergea alături de Ståle Aune pe holul Academiei de Poliţie.
La 1,92 m înălţime, Harry era cu vreo 20 de centimetri mai înalt decât prietenul său, care era cu 20 de ani mai bătrân şi mult mai gras.
— Sunt surprins că nu poţi rezolva un caz atât de clar, spuse Aune în timp ce verifica dacă papionul său cu buline era aşezat cum trebuie. Nu e niciun mister, ai devenit profesor pentru că la fel au fost şi părinţii tăi. Sau, ca să mă exprim mai clar, pentru că tatăl tău a fost. Chiar şi după moarte continui să-i obţii aprobarea pe care nu ai primit-o niciodată ca poliţist şi pe care nici nu ţi-ai dorit-o vreodată, având în vedere că răzvrătirea ta împotriva propriului tată era de-a nu deveni ca el, căci îl vedeai ca pe un individ slab fiindcă nu fusese în stare să-i salveze viaţa mamei tale. Ţi-ai proiectat propriile neputinţe asupra lui. Şi te-ai înscris în poliţie ca să te revanşezi pentru că nici tu n-ai fost în stare să-i salvezi viaţa mamei tale.
Voiai să ne salvezi pe toţi de la moarte, mai exact de la a fi omorâţi.
— Mhm! Cât plătesc oamenii pentru o programare ca să asculte chestii de genul ăsta?
Aune râse.
— Apropo de programări, cum se descurcă Rakel cu durerile de cap?
— Programarea e astăzi, răspunse Harry. Tatăl ei suferea de migrene, care au început să-l chinuie spre bătrâneţe.
— Ereditate. E ca şi cum ai merge la o prezicătoare şi apoi ţi-ar părea rău. În calitate de fiinţe umane, avem tendinţa să nu ne placă lucrurile pe care nu le putem evita. Moartea, de exemplu.
— Ereditatea nu poate fi evitată. Bunicul spunea că a devenit alcoolic când a băut prima oară, ca tatăl său. În timp ce tatălui meu i-a plăcut alcoolul – de fapt s-a bucurat de el – fără să devină alcoolic.
— Deci alcoolismul a sărit o generaţie. Genul ăsta de lucruri se întâmplă.
— Dacă nu cumva faptul că dau vina pe gene e doar o scuză la îndemână pentru propriul caracter slab.
