Porni mai departe şi deschise uşa de la baie. Faianţă murdară. O

perdea de duş plină de mucegai trasă în faţa căzii.

— Se pare că e în regulă! strigă el înspre bucătărie.

— Ia loc în living! strigă femeia drept răspuns.

— Bun, dar va trebui să plec în 20 de minute.

Merse în living şi se aşeză pe canapeaua şuie. Auzi clinchet de pahare în bucătărie, apoi glasul ei ascuţit:

— Bei ceva?

 102 

— Da.

Se gândi la cât de neplăcută era vocea ei, genul acela care l-ar putea face pe un bărbat să-şi dorească să aibă o telecomandă. Dar era voluptuoasă, ca o adevărată mămică. Îşi făcu de lucru cu ceva ascuns în uniforma de paznic, care se prinsese în căptuşeală.

— Am gin şi vin alb, se auzi vocea din bucătărie.

Zici că era o bormaşină.

— Şi un pic de whisky. Ce-ai dori?

— Altceva, răspunse el doar pentru sine.

— Ce-ai spus? Aduc tot ce am!

— A-adu, mamă! şopti el, eliberând chestia aia de fier din căptuşeala buzunarului. O lăsă cu delicateţe pe măsuţa de cafea din faţa sa, unde era sigur că ea avea s-o vadă. Deja îşi simţea erecţia. Apoi trase adânc aer în piept. Avea senzaţia că goleşte tot oxigenul din încăpere. Se lăsă pe spate pe canapea şi-şi puse cizmele de cowboy pe masă, lângă dinţii de fier.

Katrine Bratt îşi lăsă privirea să rătăcească peste imagini în lumina lămpii de birou. Era imposibil să-şi dea seama dacă erau sau nu agresori sexuali doar privindu-i. Că violaseră femei, bărbaţi, copii, vârstnici, în unele cazuri torturându-i, în altele, puţine, omorându-i. Bine, dacă ţi se spunea în cele mai înfiorătoare detalii ce făcuseră, atunci poate că vedeai ceva în ochii plecaţi şi adesea înfricoşaţi din pozele făcute în arest. Dar dacă-i întâlneai pe stradă, probabil că ai fi trecut mai departe fără să ai habar că fuseseşi observat, evaluat şi, să sperăm, respins pe post de victimă. Îi recunoscu pe o parte dintre ei din zilele petrecute la Agresiuni Sexuale, dar pe alţii, nu. Mai erau şi o mulţime noi. Câte un nou infractor se năştea în fiecare zi. O mică mogâldeaţă nevinovată, un pui de om, ţipătul unui copil acoperit de ţipetele mamei, legat de viaţă printr-un cordon ombilical, un dar care să-i facă pe părinţi să plângă de bucurie, un copil care mai apoi, când avea să crească, urma să despice organele genitale ale unei femei legate în timp ce se masturba, iar gemetele aspre să-i fie acoperite de ţipetele femeii.

Jumătate din echipa de anchetă începuse să ia legătura cu aceşti agresori, mai întâi cei cu cazierele cele mai brutale. Strângeau şi verificau alibiuri, însă deocamdată nu reuşiseră să-l plaseze nici măcar pe unul în preajma locului faptei. Cealaltă jumătate era ocupată cu interogarea

 103 

foştilor iubiţi, a prietenilor, colegilor şi rudelor. Statisticile în privinţa crimelor comise în Norvegia erau foarte limpezi: în 80% dintre cazuri, criminalul îşi cunoştea victima, iar în peste 90%, victima era o femeie omorâtă la ea în casă. Chiar şi aşa, Katrine nu se aştepta să-l descopere în aceste statistici. Pentru că Harry avea dreptate. Nu era genul acela de crimă. Identitatea victimei era mai puţin importantă decât actul în sine.

Verificaseră, de asemenea, lista cu agresorii împotriva cărora depuseseră mărturie clienţii lui Elise, însă Katrine nu credea că făptaşul –

cum sugerase şi Harry – dobora doi iepuri dintr-o lovitură: o dulce răzbunare însoţită de plăcere sexuală. Plăcere totuşi? Încercă să şi-l imagineze pe criminal stând întins cu un braţ în jurul victimei după hidosul act, cu o ţigară în gură, zâmbind şi şoptind: „A fost minunat”. Harry vorbise despre frustrarea criminalului în serie provocată de faptul că nu reuşea să obţină niciodată întocmai ceea ce căuta, fiind astfel nevoit să

continue, în speranţa că data următoare avea să reuşească; totul urma să

fie perfect, urma să obţină ce-şi propusese şi să renască atunci când avea să audă ţipetele unei femei înainte să-şi reteze propriul cordon ombilical care-l lega de restul lumii.

Katrine se uită iar la poza lui Elise Hermansen întinsă pe pat. Încercă să

vadă ce-ar fi putut vedea şi Harry. Sau să audă. Muzică – nu asta spusese el? Se dădu bătută şi-şi îngropă faţa în palme. Oare ce-o făcuse să-şi închipuie că are mentalitatea potrivită pentru un astfel de job?

„Bipolaritatea nu oferă un start bun nimănui, în afară de artişti”, îi spusese psihiatrul când se întâlniseră ultima dată, înainte de a-i prescrie o nouă

reţetă pentru micile pastile roz care-o menţineau pe linia de plutire.

Era aproape weekend, iar oamenii normali făceau lucruri normale, nu stăteau într-un birou uitându-se la poze oribile cu locuri ale crimei şi la oameni la fel de oribili pentru c-aveau impresia că unul dintre chipuri ar putea să le dezvăluie ceva, doar pentru ca apoi să caute pe cineva potrivit pe Tinder ca să şi-o tragă şi să uite. Însă în clipa asta tânjea disperată după

ceva care s-o reconecteze la normalitate. Un prânz de duminică. Pe când erau împreună, Bjørn o invitase de mai multe ori la prânz duminică, la părinţi lui în Skreia, la doar jumătate de oră de condus cu maşina, însă ea găsise mereu o scuză ca să refuze. Totuşi, în clipa asta nimic nu i-ar fi făcut o plăcere mai mare decât să stea la o masă cu socrii, să-şi dea castronul de cartofi peste masă, să se plângă de vreme, să se împăuneze cu canapeaua

 104 

cea nouă, să mestece carne de elan la fel de fadă precum banalele lor subiecte de discuţie; privirile şi încuviinţările să fie calde, glumele, răsuflate, iar momentele de iritare, suportabile.

— Bună!

Katrine tresări, speriată. În pragul uşii stătea un bărbat.

— Eu l-am bifat şi pe ultimul de pe lista mea, zise Anders Wyller. Aşa că, dacă nu mai e şi altceva, eu mă duc acasă să dorm puţin.

— Desigur. Tu ai rămas ultimul?

— Aşa se pare.

— Berntsen?

— A terminat devreme. Cred că pur şi simplu e mai eficient.

— Corect, zise Katrine, gata să râdă, însă nu se sinchisi. Wyller, îmi pare rău că-ţi cer asta, dar ai putea tu să-i mai verifici lista o dată? Am senzaţia că…

— Tocmai am făcut-o. Părea în ordine.

— A fost totul în ordine?

Katrine le ceruse lui Wyller şi lui Berntsen să ia legătura cu diversele companii de telefonie ca să facă rost de listele cu numere şi nume ale persoanelor cu care victima vorbise în ultimele şase luni, după care să le împartă între ei şi să le verifice alibiurile.

— Da. A fost un tip din Åneby, aproape de Nittedal, al cărui prenume se termină în „y”. El a sunat-o pe Elise în timpul verii cam de prea multe ori, aşa că i-am verificat încă o dată alibiul.

— Care se termină în „y”?

— Lenny Hell. Da, exact aşa.

— Uau! Deci suspectezi oameni pe baza literelor din numele lor?

— Printre altele. E un fapt real că numele terminate în „y” se regăsesc mult mai des din punct de vedere statistic atunci când e vorba de crime.

— Şi?