— Şi când am văzut că Berntsen îşi notează că alibiul lui Lenny consta din faptul că fusese cu un prieten la Åneby Pizza & Grill în momentul uciderii lui Elise Hermansen şi că doar proprietarul pizzeriei putea confirma, am sunat la şeful secţiei locale ca să aud cu urechile mele.

— Pentru că numele tipului e Lenny?

— Pentru că proprietarul pizzeriei se numeşte Tommy.

— Şi ce-a zis şeful de secţie?

 105 

— Că Lenny şi Tommy sunt cetăţeni de încredere şi respectă legea cu sfinţenie.

— Deci te-ai înşelat.

— Rămâne de văzut. Şeful de secţie se numeşte Jimmy.

Katrine izbucni în râs. Îşi dădu seama că avea nevoie de asta. Anders Wyller zâmbi şi el. Poate că şi ea avea nevoie să zâmbească. Toată lumea încerca să facă o primă impresie bună, însă ea avea impresia că dacă n-ar fi întrebat, Wyller nu i-ar fi spus că făcuse şi treaba lui Berntsen. Iar asta îi dădea de înţeles că Wyller – ca şi ea – nu avea încredere în Truls Berntsen.

O idee pe care Katrine tot încercase s-o ignore de când apăruse prima dată, însă acum se răzgândi.

— Intră şi închide uşa după tine!

Wyller făcu întocmai.

— Mai e ceva pe care, cu regret, trebuie să-ţi cer să-l faci, Wyller.

Scurgerea de informaţii către VG. Tu eşti cel care va trebui să lucreze cel mai mult cu Berntsen. Ai putea…?

— Să rămân cu ochii în patru şi urechile ciulite?

Katrine oftă.

— Ceva de genul. Asta rămâne între noi, iar dacă descoperi ceva, nu vorbeşti decât cu mine. S-a înţeles?

— S-a înţeles.

Wyller plecă, iar Katrine mai aşteptă câteva secunde înainte de a-şi lua telefonul de pe birou. Se uită la Bjørn. Adăugase şi o fotografie a lui pe lângă numărul de telefon. Bărbatul zâmbea. Bjørn Holm nu era vreo frumuseţe. Avea un chip palid, uşor buhăit, cu părul roşcat stricat de un petic de chelie strălucitor ca luna plină. Dar era totuşi Bjørn. Antidotul pentru toate celelalte imagini. Oare ce-o făcuse să dea bir cu fugiţii? Dacă

Harry Hole putea trăi cu cineva, ea de ce să nu poată? Arătătorul i se apropia deja de butonul de apel când în minte îi răsună iarăşi semnalul de avertizare. Avertismentul lui Harry Hole şi al lui Hallstein Smith.

Următoarea.

Lăsă telefonul la loc şi se concentră iar la poze.

Următoarea.

Dacă ucigaşul se gândea deja la următoarea?

— Trebuie să te s-străduieşti mai mult, Ewa, şopti el.

 106 

Ura când ele nu depuneau niciun efort.

Când nu-şi făceau curăţenie în apartamente. Când nu aveau grijă de trupurile lor. Când nu puteau să-l păstreze alături pe bărbatul al cărui copil îl născuseră. Când nu-i dădeau deloc copilului de mâncare şi-l încuiau în şifonier, spunându-i că nu trebuie să scoată niciun sunet şi că-i vor da apoi ciocolată, în timp ce primeau vizite de la bărbaţi cărora le dădeau de mâncare şi toată ciocolata, şi toate lucrurile cu care se jucau, ţipând de încântare, aşa cum mama nu se juca niciodată cu copilul.

Oh, nu!

Aşa că şi copilul trebuia să se joace în schimb cu mama. Şi cu altele la fel ca mama.

Şi se jucase. Se jucase dur. Până în ziua în care-l luaseră de-acolo şi-l încuiaseră într-un altfel de şifonier, pe Jøssingveien, la nr. 33: închisoarea şi centrul de detenţie Ila. Descrierea oficială era: institut pentru deţinuţi din toate colţurile ţării care necesitau „intervenţii specifice”.

Unul dintre poponarii de psihiatri de acolo îi spusese că atât violurile, cât şi bâlbâiala lui erau consecinţele traumei îndurate în copilărie.

Cretinul! Bâlbâiala o moştenise de la tatăl său pe care nu îl cunoscuse niciodată. Bâlbâiala şi un costum jegos. Şi să violeze femei visa de când se ştia. Dar apoi făcuse ceea ce acele femei nu făcuseră niciodată. Se străduise mai mult. Şi aproape că terminase cu bâlbâiala. O violase pe dentista închisorii. Apoi evadase de la Ila. Şi începuse să se joace. Mai dur ca niciodată. Faptul că îl căuta poliţia nu făcea decât să sporească şi mai mult fiorul jocului. Până în ziua în care rămăsese faţă în faţă cu acel poliţist şi văzuse determinarea şi ura din ochii lui, care-l făcuseră să-şi dea seama că acel bărbat era în stare să îl prindă. Că era în stare să-l trimită

înapoi în hăul negru al copilăriei sale, în acel şifonier închis, unde încerca să-şi ţină respiraţia pentru a nu fi nevoit să inhaleze duhoarea de sudoare şi tutun a hainei de lână unsuroase şi groase a tatălui său, care atârna în faţa lui şi pe care mama sa spunea că o păstrează în caz că el se va întoarce într-o bună zi. Ştia că nu avea cum să suporte să fie iar închis. Aşa că se ascunsese. Se ascunsese de poliţistul cu privire de criminal.

Rămăsese la cutie trei ani. Trei ani fără să se joace. Până ce şi asta se preschimbase în şifonier. Apoi se trezise faţă în faţă cu această

oportunitate. Şansa de-a se juca în siguranţă. Evident, n-ar fi trebuit să fie prea în siguranţă. Trebuia să fie capabil să simtă izul fricii ca să fie stârnit

 107 

cum trebuie. Atât a lui, cât şi a lor. Nu mai conta ce vârstă aveau, cum arătau, dacă erau mici sau mari. Femei să fie. Sau potenţiale mame, cum zisese unul dintre psihiatrii cretini.

Îşi înclină capul şi se uită la ea. Or fi fost pereţii apartamentului subţiri, dar asta nu-l mai deranja. Abia acum, când ea era atât de aproape şi în această lumină, el observă că Ewa cu „w” avea nişte coşuri mici în jurul gurii deschise. Era evident că femeia încerca să ţipe, însă nu mai avea cum s-o facă, indiferent cât se străduia. Pentru că sub gura deschisă mai avea una nouă. O gaură căscată în gât, din care curgea sânge, acolo unde îi fusese laringele. O ţinea strâns lipită de peretele livingului şi auzea un gâlgâit în vreme ce bule rozalii de sânge ţâşneau acolo unde tractul respirator retezat ieşea în afară. Muşchii gâtului femeii se încordau şi se relaxau în timp ce încerca disperată să tragă aer. Şi pentru că plămânii ei încă funcţionau, avea să mai trăiască alte câteva secunde. Dar momentan nu asta îl fascina cel mai tare, ci faptul că putuse să pună definitiv capăt sporovăielii ei nesuferite sfâşiindu-i coardele vocale cu dinţii săi de fier.

Şi-n vreme ce lumina din ochii ei se stingea uşor-uşor, el încercă să

descopere ceva care să trădeze o teamă de moarte, o dorinţă de-a mai trăi încă o secundă. Însă nu găsi nimic. Femeia ar fi trebuit să se străduiască mai mult. Poate că pur şi simplu nu avea destulă imaginaţie.

Poate că nu iubea viaţa suficient. Bărbatul ura când ele renunţau atât de uşor la viaţă.

 108 

10.

Sâmbătă dimineaţă

Harry alerga. Lui Harry nu-i plăcea să alerge. Unii alergau pentru că le plăcea. Lui Haruki Murakami îi plăcea. Lui Harry îi plăceau cărţile lui Murakami, mai puţin cea despre alergat – la aceea renunţase. Harry alerga pentru că-i plăcea să se oprească. Îi plăcea că alergase. Îi plăcea să

ridice greutăţi: o durere mai concretă, limitată de efortul depus de muşchii săi mai degrabă decât de dorinţa de-a avea parte de mai multă

durere. Asta spunea probabil ceva despre slăbiciunea caracterului său, de înclinaţia de-a fugi de ceva, de-a căuta un sfârşit al durerii încă dinainte de-a fi început.