Smith ridică din umeri.
— Pur şi simplu nu a fost momentul potrivit pentru o psihologie atât de radicală. La urma urmei, i-o luam înainte ăstuia.
Arătă spre unul dintre cotoarele de pe raft.
— Herschel Prins şi articolul său din British Journal of Psychiatry, din 1985. Şi n-ai cum să scapi nepedepsit cu aşa ceva. Am fost refuzat pentru că rezultatele mele se bazau pe studii de caz, în loc de dovezi empirice.
Dar fireşte că ar fi fost imposibil când există atât de puţine cazuri de vampirism adevărat, iar cele care au fost consemnate au fost diagnosticate ca schizofrenie, din cauză că nu se făcuseră suficiente
86
cercetări. Am încercat, însă chiar şi ziarele care sunt mai mult decât bucuroase să publice articole despre celebrităţi americane de categorie B
considerau că vampirismul e ceva frivol, senzaţionalist. Iar când în sfârşit am adunat destul material, a avut loc spargerea.
Smith făcu semn spre poliţele goale.
— Să-mi ia computerul a fost o chestie, dar mi-au luat şi însemnările despre pacienţi şi toată arhiva de clienţi, absolut tot. Iar acum anumiţi colegi maliţioşi pretind că am fost salvat de clopoţel şi că, dacă
materialele mele ar fi fost publicate, n-aş fi făcut decât să mă transform într-un personaj ridicol, pentru că ar fi devenit evident că vampiriştii nu există.
Katrine îşi plimbă un deget peste rama tabloului cu vampirul.
— Cine-ar fi pătruns aici ca să-ţi fure dosarele medicale?
— Cine ştie? Presupun că un coleg. Am aşteptat să iasă cineva în faţă
cu rezultatele şi teoriile mele, dar n-a fost cazul.
— Poate că îţi căutau de fapt pacienţii?
Smith râse.
— Le urez noroc cu asta. Sunt atât de nebuni, încât nimeni altcineva nu-i vrea, crede-mă. Sunt utili doar ca subiecţi de cercetare, nu ca să poţi trăi din aşa ceva. Dacă soţia mea nu s-ar descurca atât de bine cu şcoala ei de yoga, n-am fi în stare să întreţinem casa şi hangarul. Apropo de asta, în casă e în desfăşurare o petrecere de aniversare care are nevoie de un şoim.
Ieşiră iar afară şi, în timp ce Smith încuia uşa biroului, Katrine observă o micuţă cameră de supraveghere montată pe perete deasupra boxelor.
— Ştii că poliţia nu mai anchetează spargerile obişnuite? Nici măcar dacă ai filmări de la o cameră de supraveghere.
— Ştiu, oftă Smith. E doar pentru propria linişte sufletească. Dacă se vor întoarce pentru noile mele materiale, vreau să ştiu cu care dintre colegii mei am de-a face. Am o cameră şi lângă poartă.
Katrine nu se putu abţine şi izbucni în râs.
— Credeam că academicienii sunt iubitori de cărţi şi mari comozi, nu hoţi de rând.
— Oh, mă tem că şi noi facem la fel de multe lucruri prosteşti ca oamenii mai puţin inteligenţi. Inclusiv eu, trebuie să recunosc, răspunse Smith, clătinând din cap cu tristeţe.
87
— Chiar?
— Nimic interesant. Doar o greşeală în urma căreia m-am ales cu o poreclă de la colegii mei. Şi s-a întâmplat acum mult timp.
Poate că fusese cu mult timp în urmă, însă Katrine zări umbra de durere care-i străbătu chipul.
Pe treptele din faţa casei, Katrine îi întinse o carte de vizită.
— Dacă te sună presa, ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă n-ai pomeni despre această discuţie. Lumea se va îngrozi şi mai mult dacă va afla că
poliţia crede că un vampir umblă liber.
— Ah, presa n-o să sune deloc, replică Smith, luând cartea de vizită.
— Chiar aşa? Dar VG a publicat ce ai scris pe Twitter.
— Nu s-au sinchisit să-mi ia vreo declaraţie. Pesemne că cineva şi-a amintit că strigasem „lupul” cu altă ocazie.
— Ai strigat „lupul”?
— A avut loc o crimă în anii 1990 în care sunt destul de sigur că a fost implicat un vampirist. Şi alt caz acum trei ani, nu ştiu dacă ţi-l mai aminteşti?
— Nu cred.
— Nu, nici acela n-a ajuns de multe ori pe prima pagină. Un adevărat noroc, cred.
— Deci acum ar fi a treia oară când ai strigat „lupul”?
Smith încuviinţă încet din cap şi se uită la ea.
