Smith îi întinse mobilul şi-o urmări cum se uită neajutorată la Ericssonul său străvechi.
— Copiii îi spun „stupidfon”. Vrei să-ţi arăt eu?
— Cred că-mi amintesc, răspunse Katrine. Spune-mi, tu ce înţelegi din imaginea asta?
În timp ce ea butona telefonul, Smith cerceta poza pe care i-o dăduse.
— Dantură de fier, răspunse el. Din Turcia?
— Nu, de la Caracas.
— Corect. Există danturi similare la Muzeul de Arheologie din Istanbul.
Se crede că ar fi fost folosite de soldaţii din oastea lui Alexandru cel Mare, însă istoricii se îndoiesc şi cred că-n schimb erau folosite de cei din clasele superioare într-un soi de jocuri sadomasochiste.
Smith îşi scărpină urticaria.
— Deci a folosit ceva de genul ăsta?
— Nu ştim sigur. Ne bazăm doar pe urmele de muşcături de pe victimă, un pic de rugină şi câteva urme de vopsea neagră.
— Aha! exclamă Smith. Atunci trebuie să mergem în Japonia?
— Să mergem?
Bratt apropie telefonul de ureche.
— S-ar putea să fi văzut femei japoneze cu dinţii vopsiţi în negru? Nu?
Păi, e o tradiţie cunoscută drept ohaguro. Înseamnă „întuneric după ce-a apus soarele” şi a apărut pentru prima oară în perioada Heian, în jurul anului 800 d.Hr. Şi… ăăă, să continui?
Bratt făcu un gest de nerăbdare.
— Se spune că în Evul Mediu a existat un shogun în nord care şi-a obligat soldaţii să folosească dinţi de fier vopsiţi în negru. În principal pentru a-i speria pe oameni, dar şi ca să îi folosească în lupta corp la corp.
Dacă luptele deveneau atât de aglomerate încât soldaţii nu mai puteau folosi arme sau să-şi lovească inamicii cu pumnii sau picioarele, se puteau folosi de dinţi ca să-i muşte de gât.
Poliţista îi făcu semn că îi răspunsese cineva la apel.
— Bună, Gunnar, sunt Katrine! Voiam doar să te anunţ că de acasă am
83
plecat direct la profesorul Smith, să stau de vorbă cu el… Da, cel care a trimis tweetul. Şi că mi-am uitat telefonul acasă, aşa că dacă cineva a încercat să ia legătura cu mine…
Ascultă.
— Harry? Glumeşti!
Mai ascultă câteva cuvinte, apoi:
— Doar a intrat acolo şi-a zis c-o s-o facă? Hai să discutăm mai târziu despre asta.
Închise şi-i întinse înapoi telefonul lui Smith.
— Aşadar, ia spune-mi, ce e vampirismul?
— Pentru asta, a răspunse Smith, va trebui să ieşim la o plimbare.
Katrine mergea alături de Hallstein Smith pe cărarea de pietriş ce ducea de la casă la hambar. Acesta îi povestea că soţia sa moştenise ferma şi aproape un hectar de teren şi că, în urmă cu doar două generaţii, pe aici, în Grini, la doar câţiva kilometri de centrul capitalei Oslo, încă mai păşteau cai şi vaci. Chiar şi aşa, o bucată mai mică de teren cu un hangar pentru bărci de pe insula Nesøya, tot parte a moştenirii, valora mai mult.
Cel puţin conform ofertelor primite de la vecinii lor obscen de bogaţi.
— Nesøya e prea departe ca să fie practică, dar deocamdată nu vrem să vindem. Noi nu avem decât un vas de aluminiu cu un motor de 25 de cai putere, dar eu îl ador. Să nu-i spui soţiei mele, dar eu prefer marea în locul fermei ăsteia.
— Şi eu vin de pe coastă, zise Katrine.
— Bergen, nu? Ador dialectul. Am petrecut un an în secţia de psihiatrie din Sandviken. Splendid, dar prea multă ploaie.
Katrine încuviinţă încet.
— Da, am fost ameţită o vreme în Sandviken.
Ajunseră la hambar. Smith scoase o cheie şi descuie lacătul.
— Un lacăt mare pentru un hambar, comentă Katrine.
