— Nu mă crezi?

— Uite, îmi pare rău, dar chiar trebuie să mă întorc acasă şi să mă bag în pat.

Femeia îl privi cu răceală.

— Oare ce s-a întâmplat cu domnii adevăraţi?

Un zâmbet timid din partea lui.

 100 

— Ăăă… probabil s-au dus toţi la culcare?

— Ha! Eşti însurat, ai cedat tentaţiei, iar acum îţi pare rău, aşa e?

Bărbatul se uită gânditor la ea. Ca şi cum i-ar fi fost milă.

— Da, aşa e. Somn uşor!

Femeia descuie uşa de jos. Începu să urce scările spre primul etaj.

Ascultă. Nu auzi nimic. Nu mai ştia dacă stinsese sau nu lumina din bucătărie, fusese ceva ce îi spusese bărbatului ca să-l facă să vină cu ea.

Dar acum, c-o zisese, era ca şi cum ar fi luat-o gura pe dinainte. Poate că

Ciudatul chiar era acolo.

Auzi foşnet de paşi în spatele uşii de la subsol, după care cineva o descuie şi un bărbat în uniformă de paznic ieşi afară. Acesta încuie uşa cu o cheie nouă, apoi se răsuci, o zări pe Ewa uitându-se în jos la el şi păru să

se sperie de ea.

Tipul începu să râdă.

— Nu te-am auzit. Scuze!

— E vreo problemă?

— De curând au avut loc câteva spargeri în camerele de depozitare de la subsol, aşa că asociaţia de locatari a comandat ture de verificare în plus.

— Deci lucrezi pentru noi?

Ewa îşi înclină uşor capul. Bărbatul nu arăta deloc rău. Şi nici nu era la fel de tânăr ca alţi paznici.

— În cazul ăsta, n-ai vrea, te rog, să verifici şi la mine în apartament? Şi la mine a avut loc o spargere, să ştii. Iar acum văd că e lumina aprinsă

înăuntru, chiar dacă eu ştiu că am stins totul înainte să ies.

Paznicul ridică din umeri.

— N-ar trebui să intrăm în apartamentele oamenilor, dar în regulă.

— În sfârşit, un bărbat folositor la ceva! exclamă femeia, apoi se uită

încă o dată la el.

Cu atenţie. Un paznic în adevărata putere a cuvântului. Probabil nu prea deştept, dar solid, de nădejde. Şi uşor de manevrat. Numitorul comun al bărbaţilor din viaţa ei fusese că aveau totul: proveneau din familii bune, aveau o moştenire decentă, educaţie, un viitor luminos. Şi o adoraseră. Dar din păcate băuseră atât de mult, încât luminosul lor viitor împreună dispăruse în adâncuri odată cu ei. Poate că era timpul să încerce ceva nou. Ewa se răsuci într-o parte şi-şi săltă şoldul uşor provocator în timp ce-şi zornăia cheile. Doamne, ce de chei! Şi poate că era mai beată

 101 

decât crezuse iniţial.

O găsi pe cea care trebuie, descuie uşa, nu se sinchisi defel să-şi azvârle pantofii pe hol şi merse direct în bucătărie. Îl auzi pe paznic intrând după

ea.

— Nu e nimeni aici, spuse el.

— Doar eu şi cu tine, zâmbi Ewa, rezemându-se de blatul de gătit.

— Drăguţă bucătărie!

Paznicul stătea în uşă, plimbându-şi mâna peste uniformă.

— Mersi! Aş fi făcut un pic de ordine dacă ştiam că voi avea un musafir.

— Şi să fi spălat şi vasele.

Acum zâmbea şi el.

— Mda, ziua nu are decât 24 de ore.

Femeia îşi dădu o şuviţă de pe faţă şi se clătină uşor pe tocurile înalte.

— Te-ar deranja dacă ai verifica restul apartamentului cât timp fac eu un cocktail? Ce zici? adăugă ea, punând deja mâna pe blenderul pentru smoothie.

Paznicul se uită la ceasul de la mână.

— În 25 de minute trebuie să ajung la adresa următoare, dar probabil că am timp să verific dacă se ascunde cineva pe-aici.

— O mulţime de lucruri se pot întâmpla între timp.

Paznicul îi întâlni privirea, apoi chicoti uşor, îşi frecă bărbia şi ieşi din cameră.

Se îndreptă spre ceea ce presupunea a fi uşa de la dormitor şi rămase uimit de cât de subţiri păreau pereţii. Distingea practic fiecare cuvânt rostit de bărbatul din apartamentul vecin. Deschise uşa. Beznă. Găsi întrerupătorul. Un bec slab se aprinse în plafonieră.

Gol. Patul, nefăcut. O sticlă goală pe noptieră.