Un câine slăbănog, genul pe care cei din Holmenkollen îl ţineau chiar dacă nu mergeau la vânătoare mai des de un weekend la doi ani, sări de pe cărare. Stăpânul lui venea alergând la vreo 100 de metri în spate.

Îmbrăcat cu haine Under Armour, colecţia din acest an. Harry avu timp să-i observe tactica de alergare în vreme ce se apropiau unul de altul ca două

trenuri pe şine. Era păcat că nu alergau în aceeaşi direcţie. Harry s-ar fi furişat în urma lui, i-ar fi suflat în ceafă şi apoi s-ar fi prefăcut că se împiedică doar ca să se prăbuşească peste el în timpul urcuşului către Tryvann. L-ar fi lăsat să-i vadă tălpile adidaşilor lui vechi de 20 de ani.

Oleg zicea că Harry e incredibil de copilăros când alergau, până şi când îşi promiteau să alerge încet tot drumul, Harry tot ajungea să propună o întrecere pe ultimul deal. În apărarea lui Harry trebuia spus că cerea practic să fie învins, deoarece Oleg moştenise nedreapta absorbţie foarte rapidă de oxigen a mamei sale.

Două femei supraponderale mai mult mergeau decât alergau –

discutau şi gâfâiau atât de zgomotos, încât nici nu-l auziră pe Harry, aşa că

el coti pe o cărare mai îngustă. Brusc, se trezi pe un teritoriu necunoscut.

Aici copacii creşteau mai des, acoperind cu totul lumina dimineţii, iar Harry căpătă o trecătoare senzaţie a ceva desprins din propria copilărie.

Teama de-a se rătăci şi de-a nu mai fi în stare să regăsească drumul înapoi spre casă. Apoi ajunse iar pe teren deschis şi ştiu exact unde se află şi unde îi e casa.

 109 

Unora le plăcea aerul rece de aici de sus, cărările nu foarte abrupte prin pădure, liniştea şi mirosul acelor de pin. Lui Harry îi plăcea priveliştea oraşului. Îi plăceau zgomotul şi mirosul lui. Senzaţia de-a putea să-l atingă.

Siguranţa că te-ai putea îneca în el, că te-ai putea scufunda în adâncurile sale. De curând, Oleg îl întrebase pe Harry cum i-ar plăcea să moară. Harry îi răspunsese că vrea să moară liniştit în somn. Oleg alesese brusc şi relativ fără dureri. Harry minţise. Voia să bea până la moarte într-un bar din oraşul de sub ei. Şi ştia că şi Oleg minţise la rândul său – el ar fi ales raiul şi iadul din trecut şi ar fi luat o supradoză de heroină. Alcool şi heroină. Iubiri obsesive la care puteau renunţa, dar niciodată nu le puteau uita, indiferent cât timp ar fi trecut.

Harry sprintă pe ultima porţiune a traseului, auzind cum pietrişul răpăie în urma adidaşilor săi, apoi o zări fulgurant pe fru Syvertsen în spatele perdelei din casa de alături.

Făcu un duş. Lui Harry îi plăcea să facă duş. Cineva ar fi trebuit să scrie o carte despre experienţa de-a face duş.

După ce termină, se duse în dormitor, unde Rakel stătea la geam în hainele pentru grădinărit: cizme Wellington, mănuşi groase, o pereche de blugi jerpeliţi şi o pălărie decolorată de soare. Se întoarse pe jumătate spre el şi-şi dădu la o parte câteva şuviţe care îi ieşiseră de sub pălărie.

Harry se întrebă dacă ea ştia cât de bine îi stătea aşa. Probabil.

— Bleah! Un bărbat despuiat! rosti ea încet, zâmbind.

Harry se apropie şi rămase în spatele ei, punându-i mâinile pe umeri şi masând-o uşor.

— Ce faci?

— Mă uit la geamuri. Ar trebui să facem ceva în privinţa lor înainte să

vină Emilia, nu crezi?

— Emilia?

Rakel râse.

— Ce e?

— Ţi-ai oprit foarte brusc masajul, scumpule. Relaxează-te, nu avem musafiri. E doar o furtună.

— O, acea Emilia! Bănuiesc că această fortăreaţă poate face faţă unui dezastru sau două.

— Asta credem noi, cei care locuim aici sus, pe deal, nu-i aşa?

— Ce credem?

 110 

— Că vieţile noastre sunt ca nişte fortăreţe. Inexpugnabile.

Rakel oftă înainte de-a adăuga:

Trebuie să plec la cumpărături.

— Cina acasă? Încă n-am încercat localul acela peruvian de pe Badstugata. Nu-i chiar atât de scump.

Ăsta era unul dintre obiceiurile sale de burlac pe care încercase să o facă şi pe ea să-l adopte: să nu gătească pentru ei. Rakel era oarecum convinsă de argumentul lui cum că restaurantele erau una dintre cele mai bune idei ale civilizaţiei. Că încă din Epoca de Piatră oamenii îşi dăduseră

seama că gătitul şi mâncatul laolaltă era o chestie mai inteligentă decât ca toată populaţia să piardă trei ore în fiecare zi pentru a pregăti, cumpăra, găti şi spăla apoi vasele. Când ea obiectase că i se pare un pic decadent, el îi răspunsese că decadenţă însemna familiile obişnuite care-şi construiau bucătării de un milion de coroane bucata, aia era decadenţă. Şi că

folosirea mai sănătoasă, nedecadentă a resurselor însemna să plăteşti bucătari cu experienţă să gătească hrana pe care o meritau în bucătării enorme, aşa încât să-şi plătească la rândul lor ajutorul dat de Rakel în calitate de avocat sau slujba de profesor de poliţişti a lui Harry.

— Astăzi e rândul meu, deci voi plăti eu, zise el, prinzând-o de braţul drept. Rămâi cu mine!

— Trebuie să plec la cumpărături, spuse femeia, apoi schiţă o grimasă

când el o lipi de corpul său încă umed. Vin Oleg şi Helga pe la noi.

El o strânse şi mai aproape.

— Chiar vin? Credeam că ai zis că nu vom avea musafiri.

— Sunt sigură că poţi rezista vreo două ore alături de Oleg şi de…

— Glumeam. Mă voi comporta cum trebuie. Dar n-ar trebui să…

— Nu, nu-i ducem la restaurant. Helga n-a mai fost niciodată aici, iar eu vreau să o studiez aşa cum trebuie.

— Biata Helga! şopti Harry şi tocmai se pregătea să o muşte pe Rakel de lobul urechii, dar văzu ceva între sânul ei şi gât.

— Ce-i aia?

Îşi lipi foarte gingaş vârful degetului de un semn roşu.

— Ce? întrebă ea, pipăindu-şi pielea. Ah, asta! A luat doctorul o probă

de sânge.

— Din gât?