— Îmi pare rău, dar nu crede nimeni aşa ceva, pufni Skarre.
— Ar trebui s-o faci, replică Harry. Pentru că nimeni de-aici nu va recunoaşte că a stat de vorbă cu VG, iar dacă vă alegeţi cu un informator printre voi, ancheta nu va ajunge nicăieri.
— El ce caută aici? întrebă Skarre, întorcându-se spre Katrine.
— Harry se află aici pentru a alcătui o echipă care să lucreze în paralel cu noi, răspunse Katrine.
— Până acum, echipa numără doar un singur membru, rosti Harry. Şi sunt aici să pun în ordine nişte materiale. Acei 9% ale căror poziţii nu le cunoaşteţi pentru momentul când a avut loc crima, aş putea avea o listă a
94
lor, în ordinea lungimii celor mai recente pedepse?
— Pot s-o fac, răspunse Tord, apoi se opri şi se uită întrebător la Katrine, care dădu aprobator din cap.
— Altceva?
— O listă cu agresorii sexuali la care Elise Hermansen a pus umărul să
fie băgaţi la zdup. Asta-i tot.
— S-a notat, spuse Katrine. Dar, dacă tot te avem aici, vreo idee preliminară?
— Ei bine…
Harry privi în jur.
— Ştiu că tehnicienii criminalişti au găsit lubrifiant care provine probabil de la criminal, însă nu putem elimina posibilitatea ca răzbunarea să fie motivul principal, iar orice chestie sexuală să fi fost un bonus. Faptul că ucigaşul se afla probabil deja în apartament când a venit Elise acasă nu înseamnă că l-a lăsat ea sau că se cunoşteau. Eu nu cred că aş fi redus ancheta într-un stadiu atât de incipient. Dar presupun că v-aţi gândit deja la toate astea.
Katrine schiţă un zâmbet strâmb.
— Mă bucur să te avem înapoi, Harry!
Posibil cel mai bun, posibil cel mai prost, dar cu siguranţă cel mai mitologizat detectiv criminalist din poliţia din Oslo reuşi să execute o plecăciune perfect acceptabilă din poziţia lui răşchirată.
— Mersi, şefa!
— Chiar ai spus-o din inimă, zise Katrine, care stătea alături de Harry în lift.
— Ce?
— Când mi-ai spus „şefa”.
— Normal.
Ieşiră în parcare şi Katrine apăsă pe telecomanda maşinii. Se auzi un ţiuit şi nişte faruri se aprinseră undeva în beznă. Harry o convinsese că ar trebui să se folosească de maşina care îi era pusă la dispoziţie în timpul unui caz de crimă de genul ăsta. Şi că apoi trebuie să-l ducă acasă, după ce beau împreună o cafea la restaurantul Schrøder’s.
— Ce s-a întâmplat cu taximetristul tău? întrebă Katrine.
— Øystein? A fost concediat.
95
— De tine?
— Fireşte că nu. De firma de taximetrie. A avut loc un incident.
Katrine aprobă din cap. Şi se gândi la Øystein Eikeland, lunganul cu plete, dinţi de drogat şi glas de băutor de whisky, cel care arăta de 70 de ani, dar de fapt era unul dintre prietenii din copilărie ai lui Harry. Unul dintre cei doi, din spusele lui Harry. Celălalt se numea Tresko şi era, greu de crezut, şi mai bizar din punct de vedere al caracterului: un funcţionar public supraponderal şi neplăcut, care se transforma într-un adevărat Domn Hyde al partidelor de poker nocturne.
— Ce fel de incident? întrebă Katrine.
— Chiar vrei să afli?
— Nu chiar, dar dă-i bătaie!
— Lui Øystein nu-i plac naiurile.
— Nu, dar cui îi plac?
— Aşa că a primit o cursă lungă până la Trondheim cu un tip care trebuia să meargă cu taxiul pentru că îi e groază de trenuri şi de avioane.
Iar tipul ăsta are şi nişte probleme de agresivitate, aşa că şi-a luat un CD
cu el plin cu versiuni interpretate la nai ale unor vechi melodii pop pe care trebuie să le asculte în timp ce face exerciţii de respiraţie care îl împiedică
să-şi piardă cumpătul. Ce se întâmplă apoi e că în toiul nopţii, pe platoul Dovre, când deja se aude a şasea oară Careless Whisper la nai, Øystein scoate CD-ul din player, coboară geamul şi-l aruncă afară. Atunci încep să-şi care pumni.
