— Corect, răspunse Katrine, apoi îşi puse mâinile în şolduri. Ceea ce
92
înseamnă că nu trebuie să verificăm alibiurile decât pentru 9%.
— Însă locaţia telefonului tău nu-ţi oferă chiar un alibi, interveni Skarre, apoi se uită în jur, căutând sprijin.
— Ştii prea bine ce vreau să spun, răspunse Katrine cu un oftat.
Ce naiba era cu oamenii ăştia? Doar se aflau aici ca să rezolve o crimă, nu ca să-şi consume energia reciproc.
— Krimteknisk, adăugă ea, apoi se aşeză în faţă, ca să nu fie nevoită să
se mai uite o vreme la ei.
— Nu avem cine ştie ce, răspunse Bjørn Holm, ridicându-se în picioare.
Cei de la laborator au examinat vopseaua rămasă în rană. E o chestie destul de rară. Credem că e făcută din plombă de fier într-o soluţie de oţet, cu un adaos pe bază vegetală de acid tanic extras din frunze de ceai.
Am căutat mai aprofundat şi am aflat că ar putea avea la origini o veche tradiţie japoneză de a-ţi vopsi dinţii în negru.
— Ohaguro, completă Katrine. Înseamnă întunericul de după ce apune soarele.
— Corect, făcu Bjørn, aruncându-i o privire de admiraţie pe care obişnuia s-o afişeze când luau micul-dejun la cafenea şi ea reuşea să-l întreacă, deşi rar, la concursul de întrebări din Aftenposten.
— Mersi! zise Katrine, iar Bjørn se aşeză. Şi mai e şi elefantul din încăpere. Ceea ce VG numeşte „o sursă”, iar noi numim „o scurgere de informaţii”.
Liniştea din cameră se adânci parcă şi mai mult.
— În primul rând, e paguba pe care a creat-o deja: acum criminalul ştie că ştim şi noi, aşa că-şi poate ajusta planul. Dar ce e mai rău e că noi, cei din această cameră, nu mai ştim dacă putem avea încredere unul în altul.
Motiv pentru care vreau să pun o întrebare foarte directă: cine a discutat cu VG?
Spre surprinderea ei, văzu o mână ridicată în aer.
— Da, Truls?
— Eu şi Müller am discutat cu Mona Daa imediat după conferinţa de presă de ieri.
— Vrei să spui Wyller?
— Vreau să spun tipul cel nou. Niciunul nu i-am spus nimic. Dar ea ţi-a dat cartea ei de vizită, nu, Müller?
Toate privirile erau aţintite la Wyller, al cărui chip strălucea într-un
93
roşu-aprins pe sub bretonul blond.
— Da… dar…
— Ştim cu toţii că Mona Daa e reporterul VG specializat în cazuri de crimă, interveni Katrine. Nu-ţi trebuie o carte de vizită ca să suni la ziar şi să dai de ea.
— Wyller, tu ai fost? întrebă Magnus Skarre. Ascultă, tuturor bobocilor li se îngăduie un anumit număr de boacăne.
— Nu am discutat cu VG, răspunse Wyller, dar în glas i se simţea o urmă de disperare.
— Berntsen tocmai a zis că ai discutat. Spui că Berntsen minte? replică
Skarre.
— Nu, dar…
— Scuipă tot!
— Ascultaţi… femeia a zis că e alergică la pisici, iar eu i-am spus că am o pisică.
— Vezi, deci ai discutat cu ea! Mai departe?
— Tu ai putea fi sursa scurgerii de informaţii, Skarre.
Glasul liniştit, profund venea din partea din spate a încăperii, făcând pe toată lumea să se întoarcă într-acolo. Nu-l auzise nimeni intrând. Bărbatul înalt stătea mai mult culcat decât aşezat în scaunul sprijinit de perete.
— Apropo de pisici. Ia uite ce-a adus pisica! Hole, nu eu am vorbit cu VG, replică Skarre.
— Tu sau oricine altcineva aţi fi putut oferi inconştient prea multe informaţii unui martor cu care aţi stat de vorbă. Iar acesta ar fi putut suna la ziar spunând că ştie lucruri direct de la poliţişti. Prin urmare, „o sursă
din cadrul poliţiei”. Se întâmplă tot timpul.
