Femeia stătea pe canapea, cu picioarele depărtate în aşa fel încât fusta îi alunecase în sus ca să-i dezvăluie lenjeria neagră. Capul îi era rezemat de spetează, iar părul lung, blond-deschis, îi atârna dincolo de ea. Îi lipsea o parte din gât.

— A fost omorâtă acolo, arătă Bjørn către peretele de lângă geam.

Privirea lui Harry alunecă la tapet şi la podeaua de lemn goală.

— Mai puţin sânge. De data asta nu a mai străpuns carotida când a muşcat-o.

— Poate că a ratat-o, rosti Katrine, venind din bucătărie.

— Dacă a muşcat-o, înseamnă că are fălci puternice, spuse Bjørn. Forţa medie a muşcăturii de om e de şapte kilograme, însă pare să-i fi smuls laringele şi o parte din beregată dintr-o singură muşcătură. Chiar şi cu dinţi de metal ascuţiţi, tot ar fi fost nevoie de o putere redutabilă.

— Sau de foarte multă furie, completă Harry. Ai văzut ceva rugină sau vopsea în rană?

— Nu, dar poate că atunci când a muşcat-o pe Elise Hermansen s-a desprins ceva.

— Hmm! Posibil, dacă nu cumva de data asta n-a mai folosit dinţii de fier, ci altceva. Şi nici cadavrul n-a mai fost mutat în pat.

— Înţeleg unde baţi, Harry, dar e acelaşi făptaş, zise Katrine. Vino să

vezi!

Harry o urmă în bucătărie. Unul dintre criminalişti lua probe dintr-un pahar de sticlă pentru blender aflat în chiuvetă.

— Şi-a făcut un smoothie, anunţă Katrine.

Harry înghiţi în sec şi se uită la pahar. Interiorul era roşu.

— A folosit sânge. Şi câteva lămâi pe care le-a găsit în frigider, din ce ne dăm noi seama.

Arătă spre fâşiile de coajă galbene de pe blat.

Harry simţea că începe să-l ia cu ameţeală. Şi se gândi că era ca atunci când iei prima înghiţitură, cea care îţi provoacă rău. Încă două pahare şi era imposibil să te mai opreşti. Dădu din cap a aprobare şi ieşi. Zări în

 114 

trecere baia şi dormitorul înainte de-a reveni în living. Închise ochii şi ascultă. Femeia, poziţia corpului, felul în care fusese expusă. Felul în care fusese expusă Elise Hermansen. Şi iată-l: ecoul. El era. Trebuia să fie.

Când deschise iarăşi ochii, se trezi uitându-se direct la faţa unui tânăr blond pe care i se păru că-l recunoaşte.

— Anders Wyller, se prezentă tânărul. Detectiv.

— Desigur, zise Harry. Ai absolvit Academia acum un an? Sau doi?

— Doi ani.

— Felicitări pentru notele bune!

— Mersi! E impresionant, la ce note aveam.

— Nu-mi mai amintesc nimic, a fost doar o deducţie. Lucrezi la Investigaţii Criminale ca detectiv după doar doi ani de muncă în poliţie.

Anders Wyller zâmbi.

— Doar să-mi spui dacă stau în drum şi voi pleca. Mă aflu aici de doar două zile şi jumătate şi deja avem de-a face cu o crimă dublă, o vreme nu va avea nimeni timp să stea să mă înveţe. Mă întrebam dacă aş putea rămâne în umbra ta. Însă numai dacă e-n regulă?

Harry se uită la tânărul din faţa sa. Şi-l aminti cum venea la el în birou, mereu plin de întrebări. Atât de multe, uneori atât de irelevante, încât ţi-ai fi putut închipui că e un Holefan. Un Holefan era argoul academiei pentru studenţii care fuseseră fermecaţi de mitul Harry Hole, care în câteva cazuri extreme era motivul principal pentru care se înscriseseră

acolo. Harry fugea de ei ca de ciumă. Holefan sau nu, Harry îşi dăduse seama că, ajutat de acele note şi de ambiţie, zâmbet şi abilităţi sociale deloc forţate, Anders Wyller avea să ajungă departe. Şi înainte ca Anders Wyller să ajungă departe, un tânăr talentat ca el poate ar avea timp să

facă şi un pic de bine, cum ar fi să ajute la rezolvarea câtorva crime.

— OK. Prima lecţie e că ai să fii dezamăgit de propriii colegi, spuse Harry.

— Dezamăgit?

— Stai aici încântat până peste poate şi tare mândru, crezând că ai ajuns până în vârful lanţului trofic. Aşa că prima lecţie e că detectivii care se ocupă de crime sunt la fel ca toţi ceilalţi. Nu suntem deosebit de inteligenţi, unii dintre noi sunt chiar proşti. Facem greşeli, o mulţime chiar, şi nici nu învăţăm mare lucru din ele. Când obosim, uneori alegem să dormim în loc să ne vedem mai departe de vânătoare, cu toate că ştim

 115 

că soluţia s-ar putea afla la un braţ distanţă. Aşa că dacă tu chiar crezi că

noi îţi vom deschide ochii, că te vom inspira şi că-ţi vom arăta o lume complet nouă a abilităţilor de investigare pline de ingeniozitate, ai să fii tare dezamăgit.

— Lucrul ăsta îl ştiu deja.

— Chiar aşa?

— Am lucrat două zile cu Truls Berntsen. Eu vreau să ştiu cum lucrezi tu.

— Ai participat la cursul meu despre investigarea crimelor.

— Şi ştiu că tu nu lucrezi aşa. La ce te gândeai?

— Mă gândeam?

— Da, când stăteai acolo cu ochii închişi. Nu cred că partea aia ne-ai predat-o la curs.

Harry văzu că Bjørn se îndreptase de spate. Iar Katrine stătea în uşă cu braţele încrucişate, dând aprobator din cap.

— Bun! reluă Harry. Fiecare are propria metodă. A mea e să încerc să

captez gândurile care îţi trec prin minte prima oară când ajungi la locul unei crime. Toate legăturile aparent neimportante pe care creierul le face automat atunci când absorbim informaţii în primele secunde când vizităm un loc. Gânduri pe care le uităm extrem de repede, pentru că nu avem timp să le atribuim însemnătate înainte ca atenţia să ne fie atrasă de cu totul altceva, precum un vis care dispare când te trezeşti şi începi să

înregistrezi toate celelalte lucruri care se petrec în jurul tău. În nouă ocazii din zece, acele gânduri sunt inutile. Însă există mereu speranţa că acea a zecea ocazie ar putea însemna ceva.

— Dar acum? Înseamnă ceva vreunul dintre acele gânduri? întrebă

Wyller.