— Te iubesc! Mai ales dacă-mi faci o ceaşcă de ceai.

— Imediat, şefa!

Harry îi dădu drumul şi ea rămase acolo, aşteptând. Sperând. Dar nu, durerea reveni, lovind-o ca un pumn.

Harry stătea cu ambele mâini pe blatul din bucătărie şi se uita la fierbător. Aştepta să-i audă bolborositul înfundat. Care avea să crească şi să tot crească până ce întregul obiect avea să se zguduie. Ca un ţipăt.

Auzea ţipete. Ţipete mute, care-i umpleau mintea, ocupau tot spaţiul, îi umpleau trupul. Îşi mută greutatea pe celălalt picior. Ţipete pe care voia să le scoată afară, care trebuiau să iasă. Oare o lua razna? Ridică privirea la geam. Tot ce vedea în întuneric era propria imagine. El era acolo. Afară.

Le aştepta. Le cânta. Veniţi să ne jucăm!

Închise ochii.

Nu, nu le aştepta. Îl aştepta pe el, pe Harry. Vino să ne jucăm!

Simţea că ea este diferită de celelalte. Penelope Rasch voia să trăiască.

Era masivă şi puternică. Iar cheile apartamentului său se aflau sub ei. Deja o simţea cum se bucură de aerul din plămâni şi atunci îşi înteţi strânsoarea din jurul pieptului femeii. Ca un boa constrictor. Un muşchi ce se contractă câte puţin de fiecare dată când prada lasă aerul să-i iasă din

 134 

plămâni. O voia în viaţă. În viaţă şi caldă. Cu dorinţa asta minunată a ei de-a supravieţui. Pe care el avea s-o frângă, puţin câte puţin. Dar cum? Chiar dacă reuşea s-o târască în jos pe scări şi să ia cheia, tot exista riscul să îi audă vreunul dintre vecini. Simţea cum creşte furia în el. Ar fi sărit-o din schemă pe Penelope Rasch. Ar fi trebui să ia decizia cu trei zile în urmă, când descoperise că ea schimbase încuietorile. Dar apoi avusese noroc, contactând-o pe Tinder, iar ea se arătase de acord să se întâlnească întrun local discret, făcându-l să-şi închipuie că până la urmă lucrurile aveau să funcţioneze. Însă un local micuţ şi liniştit mai însemna şi că puţinii clienţi aflaţi acolo îţi acordau mai multă atenţie. Unul dintre ei îl privise cam prea insistent. Iar el intrase în panică şi se hotărâse să plece, motiv pentru care grăbise lucrurile. Iar Penelope îl refuzase şi plecase.

Fusese pregătit pentru această eventualitate şi-şi parcase maşina aproape. Condusese repede. Nu chiar atât de repede ca să rişte să fie oprit de poliţie, dar destul ca să ajungă la pâlcul de copaci înainte ca ea să

iasă din metrou. Ea nu se întorsese deloc cât o urmărise, nici măcar când îşi scosese cheile din poşetă şi intrase în bloc. Aşa că el reuşise să-şi strecoare piciorul în uşă înainte să se închidă.

Simţi cum trupul ei e scuturat de un fior şi-şi dădu seama că în curând femeia avea să-şi piardă cunoştinţa. Erecţia i se freca de fesele ei. Un cur zdravăn şi cărnos de femeie. Mama lui avusese unul asemănător.

Bărbatul îl simţi pe băiat apropiindu-se, nerăbdător să preia controlul, urlând înlăuntru, dorind să fie hrănit. Acum. Aici.

— Te iubesc! îi şopti el la ureche. Te iubesc cu adevărat, Penelope, şi de aceea am de gând să fac o femeie cinstită din tine înainte să ducem lucrurile mai departe!

Femeia se înmuie în braţele lui, făcându-l să se grăbească în timp ce o ţinea cu o mână şi se pipăia prin buzunarul gecii cu cealaltă.

Penelope Rasch îşi reveni şi-şi dădu seama că pesemne leşinase. Se întunecase. Acum plutea, iar ceva o trăgea de braţe cu putere, făcând-o să

simtă că un obiect îi taie încheieturile. Ridică privirea. Cătuşe. Şi încă ceva pe unul dintre inelare, ceva cu un luciu mat.

Apoi simţi durerea dintre picioare chiar în timp ce el îşi scotea mâna din ea.

Chipul bărbatului se afla parţial în umbră, dar ea îl văzu cum îşi duce degetele la nas şi le miroase. Încercă să ţipe, dar nu reuşi.

 135 

— Bun, draga mea! Eşti curată, aşa că putem începe.

Bărbatul se descheie la geacă şi la cămaşă, apoi şi-o trase într-o parte, scoţându-şi pieptul la iveală. Apăru un tatuaj, un chip ce urla la fel de neauzit ca ea. Îşi înfoie pieptul, ca şi cum tatuajul avea să-i spună ceva femeii. Doar dacă nu cumva era exact invers. Poate că ea era exponatul.

Pentru această imagine a diavolului ce mârâia la ea.

El căută ceva în buzunarul gecii, apoi îl scoase afară şi i-l arătă. Negru.

De fier. Dinţi.

Penelope izbuti să înghită nişte aer. Şi ţipă.

— E-n regulă, draga mea! râse el. Exact aşa. Muzică pe care să lucrez.

Apoi deschise gura larg şi-şi puse dinţii.

Şi apoi reverberară şi cântară între pereţi: râsul lui şi urletele ei.

Se auzea bâzâit de voci şi ştiri internaţionale transmise pe imensele ecrane de televizor montate pe pereţii din birourile VG, unde redactorul-şef şi responsabilul de număr se ocupau de actualizarea ediţiei online.

Mona Daa şi fotograful stăteau în spatele redactorului-şef, studiind imaginea de pe consola acestuia.

— Am încercat tot ce se putea, dar pur şi simplu nu l-am putut face să

arate înfiorător, oftă fotograful.

Iar Mona Daa îşi dădu seama că avea dreptate: Hallstein Smith părea prea jovial cum stătea acolo cu luna plină în spate.

— Merge şi-aşa, rosti redactorul-şef. Uitaţi-vă la trafic! Acum avem 900

pe minut.

Mona văzu contorul din dreapta ecranului.

— Avem un câştigător, continuă şeful ei. Îl vom pune sub headerul website-ului. Poate ar trebui să o întrebăm pe responsabila ediţiei de seară dacă vrea să schimbe prima pagină.

Fotograful îşi ridică pumnul încleştat înspre Mona şi ea îl imită. Tatăl ei pretindea că Tiger Woods şi asistentul lui făcuseră popular acest gest.

Apelaseră la acest gest după ce, în urma obligatoriului „bate palma” cu asistentul, acesta din urmă îl lovise prea entuziast pe jucătorul de golf imediat ce atinsese a 16-a gaură din ultima rundă a turneului Masters.

Unul dintre cele mai mari regrete ale tatălui ei era că defectul congenital la şold al Monei o împiedicase să devină marea jucătoare de golf care sperase el că va fi. Ea, pe de altă parte, urâse golful încă de la primul tur

 136 

pe care i-l oferise el pe teren, însă fiindcă standardele erau comic de scăzute, ea câştigase tot ce era de câştigat cu o lovitură care era atât de scurtă şi de dizgraţioasă, încât antrenorul lotului naţional de juniori refuzase să o convoace, pe motiv că ar fi fost de preferat să ia bătaie cu o echipă care măcar părea că ar fi fost în stare să joace golf. Aşa că ea aruncase crosele de golf în pivniţa tatălui său şi alesese în schimb camera în care se ridicau greutăţi, unde nimeni nu critica modul în care ea ridica 120 de kilograme. Succesul se măsura în numere, oricine susţinea contrariul se temea de adevăr şi credea cu tărie că iluziile reprezintă un aspect esenţial al vieţii oamenilor de rând. Însă în clipa asta era mai degrabă interesată de secţiunea de comentarii. Pentru că un lucru anume o frapase când Smith spusese că vampiristului nu îi pasă de riscuri. Că era posibil ca acesta să citească VG. Şi că ar putea şi el să posteze un comentariu pe site.

Privirea ei scana comentariile pe măsură ce apăreau.

Însă erau doar chestiile obişnuite.

Mila plină de compasiune exprimată la adresa victimelor.