Şi-n vreme ce lumina din ochii ei se stingea uşor-uşor, el încercă să
descopere ceva care să trădeze o teamă de moarte, o dorinţă de-a mai trăi încă o secundă. Însă nu găsi nimic. Femeia ar fi trebuit să se străduiască mai mult. Poate că pur şi simplu nu avea destulă imaginaţie.
Poate că nu iubea viaţa suficient. Bărbatul ura când ele renunţau atât de uşor la viaţă.
108
10.
Sâmbătă dimineaţă
Harry alerga. Lui Harry nu-i plăcea să alerge. Unii alergau pentru că le plăcea. Lui Haruki Murakami îi plăcea. Lui Harry îi plăceau cărţile lui Murakami, mai puţin cea despre alergat – la aceea renunţase. Harry alerga pentru că-i plăcea să se oprească. Îi plăcea că alergase. Îi plăcea să
ridice greutăţi: o durere mai concretă, limitată de efortul depus de muşchii săi mai degrabă decât de dorinţa de-a avea parte de mai multă
durere. Asta spunea probabil ceva despre slăbiciunea caracterului său, de înclinaţia de-a fugi de ceva, de-a căuta un sfârşit al durerii încă dinainte de-a fi început.
Un câine slăbănog, genul pe care cei din Holmenkollen îl ţineau chiar dacă nu mergeau la vânătoare mai des de un weekend la doi ani, sări de pe cărare. Stăpânul lui venea alergând la vreo 100 de metri în spate.
Îmbrăcat cu haine Under Armour, colecţia din acest an. Harry avu timp să-i observe tactica de alergare în vreme ce se apropiau unul de altul ca două
trenuri pe şine. Era păcat că nu alergau în aceeaşi direcţie. Harry s-ar fi furişat în urma lui, i-ar fi suflat în ceafă şi apoi s-ar fi prefăcut că se împiedică doar ca să se prăbuşească peste el în timpul urcuşului către Tryvann. L-ar fi lăsat să-i vadă tălpile adidaşilor lui vechi de 20 de ani.
Oleg zicea că Harry e incredibil de copilăros când alergau, până şi când îşi promiteau să alerge încet tot drumul, Harry tot ajungea să propună o întrecere pe ultimul deal. În apărarea lui Harry trebuia spus că cerea practic să fie învins, deoarece Oleg moştenise nedreapta absorbţie foarte rapidă de oxigen a mamei sale.
Două femei supraponderale mai mult mergeau decât alergau –
discutau şi gâfâiau atât de zgomotos, încât nici nu-l auziră pe Harry, aşa că
el coti pe o cărare mai îngustă. Brusc, se trezi pe un teritoriu necunoscut.
Aici copacii creşteau mai des, acoperind cu totul lumina dimineţii, iar Harry căpătă o trecătoare senzaţie a ceva desprins din propria copilărie.
Teama de-a se rătăci şi de-a nu mai fi în stare să regăsească drumul înapoi spre casă. Apoi ajunse iar pe teren deschis şi ştiu exact unde se află şi unde îi e casa.
109
Unora le plăcea aerul rece de aici de sus, cărările nu foarte abrupte prin pădure, liniştea şi mirosul acelor de pin. Lui Harry îi plăcea priveliştea oraşului. Îi plăceau zgomotul şi mirosul lui. Senzaţia de-a putea să-l atingă.
Siguranţa că te-ai putea îneca în el, că te-ai putea scufunda în adâncurile sale. De curând, Oleg îl întrebase pe Harry cum i-ar plăcea să moară. Harry îi răspunsese că vrea să moară liniştit în somn. Oleg alesese brusc şi relativ fără dureri. Harry minţise. Voia să bea până la moarte într-un bar din oraşul de sub ei. Şi ştia că şi Oleg minţise la rândul său – el ar fi ales raiul şi iadul din trecut şi ar fi luat o supradoză de heroină. Alcool şi heroină. Iubiri obsesive la care puteau renunţa, dar niciodată nu le puteau uita, indiferent cât timp ar fi trecut.
Harry sprintă pe ultima porţiune a traseului, auzind cum pietrişul răpăie în urma adidaşilor săi, apoi o zări fulgurant pe fru Syvertsen în spatele perdelei din casa de alături.
Făcu un duş. Lui Harry îi plăcea să facă duş. Cineva ar fi trebuit să scrie o carte despre experienţa de-a face duş.
După ce termină, se duse în dormitor, unde Rakel stătea la geam în hainele pentru grădinărit: cizme Wellington, mănuşi groase, o pereche de blugi jerpeliţi şi o pălărie decolorată de soare. Se întoarse pe jumătate spre el şi-şi dădu la o parte câteva şuviţe care îi ieşiseră de sub pălărie.
Harry se întrebă dacă ea ştia cât de bine îi stătea aşa. Probabil.
— Bleah! Un bărbat despuiat! rosti ea încet, zâmbind.
Harry se apropie şi rămase în spatele ei, punându-i mâinile pe umeri şi masând-o uşor.
— Ce faci?
— Mă uit la geamuri. Ar trebui să facem ceva în privinţa lor înainte să
vină Emilia, nu crezi?
— Emilia?
Rakel râse.
— Ce e?
— Ţi-ai oprit foarte brusc masajul, scumpule. Relaxează-te, nu avem musafiri. E doar o furtună.
— O, acea Emilia! Bănuiesc că această fortăreaţă poate face faţă unui dezastru sau două.
— Asta credem noi, cei care locuim aici sus, pe deal, nu-i aşa?
— Ce credem?
110
— Că vieţile noastre sunt ca nişte fortăreţe. Inexpugnabile.
