Suntem minţiţi.

 128 

— Amin! completă Penelope, şi-şi ridică paharul cu apă minerală.

— Îmi place Alejandro González Iñárritu, continuă bărbatul, ridicându-şi şi el paharul cu apă. Prefer Biutiful şi Babel lui Birdman sau The Revenant. Mă tem că acum a devenit cam mainstream.

Penelope simţi un mic fior de plăcere. Nu neapărat pentru că el tocmai pomenise ambele ei filme preferate, ci pentru că inclusese şi rareori folositul al doilea prenume al lui Iñárritu. Şi pentru că mai devreme pomenise atât autorul (Cormac McCarthy), cât şi oraşul ei preferat (Florenţa).

Se deschise uşa. Până acum fuseseră singurii clienţi ai acestui mic restaurant decrepit ales de el, însă tocmai intra încă un cuplu. Bărbatul se răsuci. Nu ca să se uite către uşă, ci să se întoarcă cu spatele la ea. Iar femeia avu parte de vreo două secunde în care să-l cerceteze fără a fi observată. Deja remarcase că e suplu, cam de aceeaşi înălţime cu ea, manierat şi îmbrăcat cu gust. Dar era şi atrăgător? Greu de spus. Cu siguranţă nu era urât, dar avea ceva alunecos. Şi ea se îndoia că avea doar 40 de ani, cum pretindea. Pielea îi părea întinsă bine în jurul ochilor şi la gât, ca şi cum îşi făcuse un lifting facial.

— Nu ştiam de restaurantul ăsta. Foarte liniştit!

— P-prea liniştit? zâmbi el.

— E drăguţ.

— Data viitoare putem merge la un local pe care-l ştiu eu, serveşte bere Kirin şi orez negru. Dacă-ţi plac şi ţie.

Femeia aproape că scoase un mic chiot. Era fantastic. Cum de ştia oare că ea adora orezul negru? Majoritatea prietenilor ei nici nu ştiau măcar că

există. Roar îl urâse, spunea că are gust de magazine bio şi snobism. Şi, ca să fie sinceră, acuzaţiile acelea erau destul de întemeiate: orezul negru conţinea mai mulţi antioxidanţi decât afinele şi era servit lângă sushiul interzis, rezervat împăratului şi familiei sale.

— Le ador. Ce altceva îţi mai place?

— Jobul meu.

— Anume?

— Sunt artist vizual.

— Ce interesant! Ce…?

— Expoziţii.

— Roar – fostul meu – era şi el artist vizual, poate că îl cunoşti?

 129 

— Mă îndoiesc, eu activez în afara cercurilor artistice convenţionale. Şi sunt şi autodidact, cum se spune.

— Dar dacă îţi câştig traiul ca artist, e ciudat că n-am mai auzit de tine.

Oslo e atât de mic.

— Fac alte lucruri ca să supravieţuiesc.

— Cum ar fi?

— Îngrijitor.

— Dar ai şi expoziţii?

— Majoritatea sunt expoziţii private pentru o clientelă profesională, unde presa nici nu e invitată.

— Uau! E grozav că să rămâi exclusivist. Îi spuneam lui Roar că ar trebui să încerce şi el. Ce foloseşti în instalaţiile tale?

Bărbatul îşi şterse paharul cu un şerveţel.

— Modele.

— Modele… adică persoane vii?

El zâmbi.

— Şi, şi. Povesteşte-mi despre tine, Penelope! Ţie ce îţi place?

Femeia îşi duse un deget sub bărbie. Da, ei ce-i plăcea? În clipa asta, avea senzaţia că el acoperise cam totul.

— Îmi plac oamenii. Şi sinceritatea. Şi familia mea. Copiii.

— Şi să fii ţinută strâns, completă el, aruncând o privire către cuplul care stătea la două mese de ei.

— Poftim?

— Îţi place să fii ţinută strâns şi să joci jocuri dure.

El se aplecă peste masă.

— Te citesc ca pe o carte deschisă, Penelope. E-n regulă, şi mie îmi plac. Locul ăsta începe să devină prea aglomerat, ce-ar fi să mergem la tine?

Lui Penelope îi luă câteva clipe să înţeleagă că nu era o glumă. Îşi coborî privirea şi văzu că el îşi apropiase atât de mult mâna de ei, încât buricele degetelor aproape li se atingeau. Înghiţi în sec. Oare ce-avea ea special de ajungea mereu să atragă ţicniţi? Prietenii ei îi sugeraseră că cea mai potrivită cale de-a trece peste despărţirea de Roar era să cunoască alţi bărbaţi. Şi chiar încercase, însă ori erau tocilari IT stângaci şi absolut inadaptaţi social, iar ea trebuia să susţină toată conversaţia, ori bărbaţi de tipul ăstuia, care nu căutau decât o tăvăleală scurtă.

 130 

— Cred că voi merge singură acasă, răspunse ea, uitându-se în jur după

ospătar. Mă bucur că am stabilit cum stau lucrurile.

Trecuseră abia 20 de minute, însă potrivit prietenilor ei, aceasta era a treia şi cea mai importantă regulă pe Tinder: Nu te deda la jocuri, pleacă

dacă nu te potriveşti.

— Pot să plătesc eu două sticle de apă minerală, zise bărbatul surâzând, apoi se trase uşor de gulerul cămăşii albastru-deschis. Fugi, Cenuşăreaso!

— În cazul ăsta, mulţumesc!

Penelope îşi luă poşeta şi se grăbi afară. Aerul tare de toamnă îi răcori obrajii încinşi. Traversă Bogstadveien. Era sâmbătă seară, străzile erau pline de oameni fericiţi şi la staţia de taxiuri era coadă. Ceea ce era perfect în regulă – preţul taxiurilor în Oslo era atât de mare, încât evita să le folosească dacă nu ploua cu găleata. Trecu de Sorgenfrigata, unde odinioară visase că ea şi Roar vor locui într-una dintre acele clădiri adorabile. Căzuseră de acord că un apartament nu trebuia să fie mai mare de 70–80 de metri pătraţi dacă era renovat de curând, sau măcar baia.