Rakel oftă înainte de-a adăuga:
Trebuie să plec la cumpărături.
— Cina acasă? Încă n-am încercat localul acela peruvian de pe Badstugata. Nu-i chiar atât de scump.
Ăsta era unul dintre obiceiurile sale de burlac pe care încercase să o facă şi pe ea să-l adopte: să nu gătească pentru ei. Rakel era oarecum convinsă de argumentul lui cum că restaurantele erau una dintre cele mai bune idei ale civilizaţiei. Că încă din Epoca de Piatră oamenii îşi dăduseră
seama că gătitul şi mâncatul laolaltă era o chestie mai inteligentă decât ca toată populaţia să piardă trei ore în fiecare zi pentru a pregăti, cumpăra, găti şi spăla apoi vasele. Când ea obiectase că i se pare un pic decadent, el îi răspunsese că decadenţă însemna familiile obişnuite care-şi construiau bucătării de un milion de coroane bucata, aia era decadenţă. Şi că
folosirea mai sănătoasă, nedecadentă a resurselor însemna să plăteşti bucătari cu experienţă să gătească hrana pe care o meritau în bucătării enorme, aşa încât să-şi plătească la rândul lor ajutorul dat de Rakel în calitate de avocat sau slujba de profesor de poliţişti a lui Harry.
— Astăzi e rândul meu, deci voi plăti eu, zise el, prinzând-o de braţul drept. Rămâi cu mine!
— Trebuie să plec la cumpărături, spuse femeia, apoi schiţă o grimasă
când el o lipi de corpul său încă umed. Vin Oleg şi Helga pe la noi.
El o strânse şi mai aproape.
— Chiar vin? Credeam că ai zis că nu vom avea musafiri.
— Sunt sigură că poţi rezista vreo două ore alături de Oleg şi de…
— Glumeam. Mă voi comporta cum trebuie. Dar n-ar trebui să…
— Nu, nu-i ducem la restaurant. Helga n-a mai fost niciodată aici, iar eu vreau să o studiez aşa cum trebuie.
— Biata Helga! şopti Harry şi tocmai se pregătea să o muşte pe Rakel de lobul urechii, dar văzu ceva între sânul ei şi gât.
— Ce-i aia?
Îşi lipi foarte gingaş vârful degetului de un semn roşu.
— Ce? întrebă ea, pipăindu-şi pielea. Ah, asta! A luat doctorul o probă
de sânge.
— Din gât?
— Nu mă întreba de ce.
111
Femeia zâmbi.
— Arăţi atât de dulce când îţi faci griji!
— Nu-mi fac griji. Sunt gelos. Ăsta e gâtul meu şi ştim amândoi că ai o slăbiciune pentru doctori.
Rakel râse, iar Harry o trase şi mai aproape.
— Nu, se împotrivi ea.
— Nu? făcu el, şi o auzi cum brusc respiră mai profund.
Îi simţi corpul cedând cumva.
— Ticălosule! gemu ea.
Rakel era stânjenită de ceea ce ea numea „fitil scurt la sex”, iar înjuratul era cel mai evident semn.
— Poate că ar trebui să ne oprim acum, te cheamă grădina, şopti el, dându-i drumul.
— Prea târziu! şuieră ea.
Harry îi desfăcu jeanşii şi-i trase în jos odată cu chiloţii, până la genunchi, apoi mai jos, până deasupra cizmelor. Ea se aplecă în faţă şi se prinse cu o mână de pervaz, şi tocmai se pregătea să-şi dea jos pălăria cu cealaltă.
— Nu, şopti el, aplecându-se în faţă în aşa fel încât să ajungă cu capul lângă al ei. Las-o pe cap!
Râsul ei jos, gâlgâitor, îi gâdilă urechea. Dumnezeule, ce mult îi plăcea acest râs! Încă un sunet se amestecă cu râsul. Bâzâitul dat de vibraţiile unui telefon ce stătea lângă mâna ei pe pervaz.
— Aruncă-l pe pat! şopti el, evitând să se uite la ecran.
— E Katrine Bratt, îl anunţă Rakel.
Rakel îşi îmbrăcă pantalonii în timp ce-l privea.
