Autoproclamaţii păzitori ai adevărului, care explicau cum un anumit partid politic purta responsabilitatea pentru o societate care produsese un tip deosebit de persoană indezirabilă, în cazul de faţă, un vampirist.

Călăii, urlând în gura mare pentru pedeapsa cu moartea şi castrarea indivizilor, când li se oferea posibilitatea.

Şi mai erau şi comedianţii aspiranţi ale căror modele de viaţă făcuseră

populară ideea conform căreia puteai glumi pe seama oricărui lucru. „O

trupă nouă, Wampirul.” „Vindeţi acţiunile Tinder acum!”

Iar dacă ar vedea comentarii suspicioase, ce-ar face mai departe? Ar da raportul către Katrine Bratt & co.? Probabil. Măcar atât îi datora lui Truls Berntsen. Sau l-ar putea suna pe blond, pe Wyller. Să şi-l facă dator. Chiar dacă nu eşti pe Tinder, tot poţi glisa la stânga sau la dreapta.

Căscă, apoi porni spre biroul ei şi-şi luă geanta.

— Plec la sală, îi anunţă pe ceilalţi.

— Acum? E practic miezul nopţii!

— Sunaţi-mă dacă apare ceva.

— Tura ţi s-a terminat acum o oră, Daa, pot alţii să…

— E povestea mea, aşa că sunaţi-mă, bine?

Auzi pe cineva râzând în timp ce închidea uşa în urma sa. Poate că

 137 

râdeau de mersul ei sau de atitudinea de fată-isteaţă-ce-poate-face-totul-de-una-singură. Nu dădea doi bani pe ce credeau ei. Da, avea un mers ciudat. Şi chiar putea face totul de una singură.

Lift, cameră securizată, uşi batante, apoi afară din clădirea a cărei faţadă de sticlă era iluminată de lună. Mona trase aer în piept. Ceva important era în desfăşurare, o ştia din instinct. Şi mai ştia că urma să facă

parte din această treabă.

Truls Berntsen îşi parcase maşina aproape de drumul abrupt şi şerpuitor. Clădirile de cărămidă de sub el se întindeau tăcute în întuneric: cartierul industrial abandonat al Osloului, cu şinele de cale ferată pline de iarbă crescută între traverse. Şi, mai departe, noile jucării pentru arhitecţi, blocurile denumite Codul de Bare, locul de joacă pentru noua lume financiară, într-un contrast frapant cu seriozitatea solemnă a muncitorilor de dinainte, unde minimalismul era o chestiune de pragmatism economic, nu un ideal estetic.

Truls ridică privirea către casa scăldată în lumina lunii de pe creasta dealului.

La ferestre erau lumini şi el ştia că Ulla se află acolo. Poate că stătea în locul ei obişnuit, pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, citind o carte.

Dacă îşi lua binoclul printre copacii aflaţi mai sus pe deal avea să afle. Iar dacă ea făcea ce credea el, atunci urma s-o vadă dându-şi părul blond după ureche, de parcă ar fi ascultat ceva. Dacă se treziseră copiii. Dacă

Mikael dorea ceva. Sau poate era cu urechile ciulite după prădători, ca o gazelă la adăpat.

Se auziră un bâzâit şi un pârâit însoţite de glasuri ce transmiteau nişte mesaje scurte înainte să dispară iar. Zgomotele oraşului transmise printr-o staţie radio a poliţiei îl linişteau mai mult decât muzica.

Truls se uită în torpedoul pe care-l deschisese. Binoclul era ascuns după

pistolul de serviciu. Îşi promisese că avea să se oprească. Că era vremea, că nu mai putea să facă asta acum, că aflase că mai erau şi alţi peşti în apă. Bine, peşti-pescari, zglăvoci şi bibani. Truls se auzi gemând. Era exact râsul care îi adusese porecla de Beavis. Ăsta şi falca de jos proeminentă.

Iar ea era acolo, sus, prizonieră într-o casă supradimensionată şi obscen de scumpă, cu o terasă la a cărei construire contribuise şi Truls şi în care îngropase cadavrul unui traficant de droguri în cimentul proaspăt, un

 138 

cadavru despre care ştia numai Truls şi de pe urma căruia nu se alesese nici măcar cu o noapte de nesomn.

Alt fâşâit în staţie. Vocea de la centrul operaţional.

— Avem vreo maşină în apropiere de Hovseter?

— Maşina 31, în Skøyen.

— Hovseterveien nr. 44, intrarea B. Avem un locuitor isteric care spune că un nebun atacă o femeie pe scări, însă n-a îndrăznit să intervină pentru că individul a spart becul de pe palier şi e întuneric beznă.

— Atac armat?

— Nu se ştie. Apelantul spune că l-a văzut pe tip cum o muşcă înainte să se facă întuneric. Cel care a sunat se numeşte Amundsen.

Truls reacţionă instantaneu şi apăsă butonul de „vorbire” de pe staţie.

— Aici agent-şef Truls Berntsen, sunt aproape, mă ocup eu.

Pornise deja motorul, iar acum dădea în marşarier ca să iasă pe şosea, dar auzi o maşină venind de după curba din spate, însoţită de un claxon furios.

— Recepţionat, spuse centrul operaţional. Unde te afli, Berntsen?

— Am zis în apropiere. 31, am nevoie de întăriri, aşa că aşteaptă dacă

ajungi primul acolo! Suspectez că atacatorul este înarmat. Repet, înarmat!

Sâmbătă seară, trafic aproape inexistent. Dacă ar conduce cu viteză

prin Tunelul Operei, care scurta drumul prin centru pe sub fiord, ar ajunge cu şapte-opt minute în urma maşinii 31. Aceste minute ar putea fi, desigur, critice, atât pentru victimă, cât şi agresor, care ar putea scăpa, însă agentul-şef Truls Berntsen ar putea fi poliţistul care l-ar aresta pe vampirist. Şi care ştia că VG e dispus să plătească pentru un raport transmis de primul om ajuns la faţa locului. Apăsă de mai multe ori claxonul maşinii, iar un Volvo i se feri din cale. Şosea cu două sensuri acum, trei benzi pe sens. Pedala la podea. Inima îi bubuia, lovindu-se de coaste. O cameră radar fulgeră scurt. Poliţist la datorie, un număr de înmatriculare care le spunea tuturor din acest blestemat de oraş să se ducă dracului. La datorie. Sângele îi zvâcnea prin vene, înălţător, ca şi cum tocmai era gata să aibă o erecţie.

— Ace of space! răcni Truls. Ace of space!

— Da, suntem maşina 31. Încă aşteptăm!

Bărbatul şi femeia stăteau în spatele maşinii de patrulă parcate în faţa

 139 

intrării B.