fie un vin cu adevărat bun.

Rakel văzu cum obrajii Helgăi se înroşesc, aşa că se grăbi să întrebe:

— Deci Ståle v-a predat despre Shakespeare?

— Da şi nu, răspunse Oleg. Sindromul Othello înseamnă că gelozia reprezintă motivul principal pentru crimele din piesă, dar nu-i adevărat.

Helga a citit ieri Othello…

— Aţi citit-o împreună? întrebă Rakel, punându-şi o mână pe braţul lui Harry. Ce drăguţ!

Oleg îşi ridică ochii în tavan.

— În fine, eu am interpretat că adevărata cauză din spatele crimelor nu este gelozia, ci invidia şi ambiţia unui bărbat umilit. Cu alte cuvinte, Iago.

Othello este doar o marionetă. Piesa ar trebui să se numească Iago, nu Othello.

— Şi tu, Helga, eşti de acord cu asta?

Lui Rakel îi plăcea această fată subţirică, uşor anemică şi cu maniere alese, care părea să-şi fi căpătat destul de repede încrederea în sine.

— Mie îmi place Othello ca titlu. Şi poate că nici nu există un motiv profund. Poate că este exact aşa cum spune Othello însuşi. Că luna plină

este adevăratul motiv, pentru că-i face pe bărbaţi să o ia razna.

— Niciun motiv, recită Harry în engleză pe un ton solemn. Mie îmi place să fac lucrurile fix aşa.

— Impresionant, Harry! spuse Rakel. Îl poţi cita pe Shakespeare.

— Walter Hill, replică Harry. Războinicii, 1979.

— Mda, râse Oleg. Cel mai bun film despre găşti făcut vreodată.

Rakel şi Helga râseră şi ele. Harry îşi ridică paharul cu apă şi privi peste masă la Rakel. Zâmbi. Râsete în jurul mesei la o cină în familie. Iar ea se gândi că acum el era aici, cu ei. Încercă să-i susţină privirea, să se agaţe de el. Însă imperceptibil, aşa cum marea devine din verde albastră, se întâmplă. Privirea lui se întoarse iarăşi spre interior. Iar ea înţelese că încă

înainte ca râsul să se stingă, el pornea iar într-acolo, în întuneric, departe de ei.

Truls urca scările în beznă, ghemuit cu pistolul în spatele masivului poliţist în uniformă ce ţinea lanterna. Liniştea era întreruptă doar de un ticăit, ca un ceas aflat undeva în adâncurile clădirii. Conul de lumină

proiectat de lanternă părea să împingă întunericul din faţa lor, făcându-l

 142 

mai dens, mai compact, ca zăpada pe care Truls şi Mikael obişnuiau să o dea la o parte cu lopata pentru pensionarii din Manglerud. După aceea, înhăţau amândoi bancnotele din mâinile lor strâmbe şi tremurătoare, spunându-le că urmau să se întoarcă pentru a le da restul. Iar dacă-i aşteptaseră vreodată, pesemne că încă îi mai aşteptau şi-acum.

Ceva scrâşni sub tălpile lor.

Truls înhăţă geaca poliţistului, iar acesta se opri şi aţinti lanterna spre podea. Cioburi de sticlă scânteiau pe jos, iar între ele, Truls distinse urme de paşi neclare în ceea ce era destul de sigur sânge. Călcâiul şi vârful unei tălpi clar delimitate, dar se gândi că urma era prea mare ca să-i aparţină

unei femei. Urmele duceau în jos pe scări, iar el fu sigur că le-ar fi văzut dacă ar fi coborât mai mult. Ticăitul se auzea mai tare.

Truls îi făcu semn poliţistului să continue. Se uită la trepte şi văzu că

urmele însângerate se vedeau mai clar. Ridică privirea spre treptele de deasupra, apoi se opri şi înălţă pistolul. Îl lăsă pe poliţist să meargă mai departe. Truls văzuse ceva. Ceva care pica în faţă, prin lumină. Ceva care licărea. Nu auziseră un ticăit, ci picături de sânge care cădeau şi loveau treptele.

— Îndreaptă lanterna în sus! ceru el.

Agentul se opri şi se răsuci, iar pentru o clipă păru surprins că acum colegul său, pe care îl crezuse imediat în urma lui, stătea cu câteva trepte mai jos şi se uita în sus la tavan. Însă făcu aşa cum îi ceruse Truls.

— Oh, Dumnezeule… şopti el.

— Amin! completă Truls.

O femeie atârna pe peretele de deasupra lor.

Fusta cu picăţele a acesteia fusese trasă în sus, dezvăluind marginea chiloţilor albi. Pe o coapsă, exact la acelaşi nivel cu capul agentului, sângele picura dintr-o rană imensă. I se scurgea pe picior în jos, până în pantof. Acesta era evident plin, pentru că sângele dădea pe dinafară şi se aduna în picături în vârful pantofului, după care cădea într-o baltă

adunată pe scări. Braţele femeii fuseseră trase deasupra capului său atârnând. Încheieturile îi erau legate cu nişte cătuşe ciudate, care fuseseră

petrecute peste grilajul din jurul becului. Oricine o prinsese acolo era foarte puternic. Părul femeii îi atârna pe faţă şi pe gât, aşa că Truls nu putea vedea vreo urmă de muşcătură, însă cantitatea de sânge din baltă şi sunetul oribil al picăturilor îi spunea că femeia era deja golită, secătuită.

 143 

Truls se uită cu atenţie la ea. Memoră fiecare detaliu. Arăta ca un tablou. Avea de gând să folosească expresia când urma să discute cu Mona Daa. Ca un tablou atârnat pe perete.

Pe palierul de deasupra se deschise o uşă. Un chip palid se ivi.

— A plecat?

— Aşa se pare. Amundsen?

— Da.

Lumina se strecură afară când uşa din celălalt capăt al holului se deschise complet. Auziră un icnet de groază.

Un bărbat în vârstă se împletici afară în vreme ce o femeie, care era probabil soţia lui, stătea în spate şi privea tulburată din prag.

— A fost însuşi diavolul, spuse bărbatul. Uitaţi-vă ce-a făcut!

— Te rog să nu vii mai aproape! îi ceru Truls. Acesta e o scenă a crimei.

Ştie cineva unde a plecat atacatorul?

— Dacă am fi ştiut că a plecat, am fi ieşit să vedem dacă mai putem face ceva, răspunse bătrânul. Dar am văzut totuşi un bărbat de la geamul din living. A ieşit din clădire şi s-a îndreptat spre metrou. Nu ştim dacă era tot el. Pentru că mergea extrem de liniştit.

— Acum cât timp?

— Cel mult un sfert de oră.