Oslo e un oraş mic, mai ales că sunt medicul soţiei tale.

— Chiar? Nu ştiam că a avut programare aici.

— Mi-am dat seama abia când a completat unul dintre formulare şi am văzut că ţi-a pus numele ca persoană de contact. Şi normal că mi-am amintit numele din ziare.

— Ai o memorie bună… replică Harry, apoi se uită la numele de pe legitimaţia prinsă de halatul alb. Medic specialist John D. Steffens. Pentru că a trecut ceva de când am apărut în ziar. Ce crezi că e impresionant?

— Faptul că o fiinţă umană poate muşca în felul ăsta coapsa unei femei. Mulţi cred că omul modern are fălci slabe, dar în comparaţie cu majoritatea mamiferelor avem o muşcătură destul de zdravănă. Ştiai?

— Nu.

— Harry, tu cât de tare crezi că muşcăm?

Abia după câteva secunde Harry îşi dădu seama că Steffens chiar aştepta un răspuns.

— Păi, experţii noştri criminalişti spun 70 de kilograme.

— Păi, atunci… cunoşti deja răspunsul.

Harry ridică din umeri.

— Numărul nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Dacă mi s-ar fi

 150 

spus 150 de kilograme n-aş fi fost nici mai mult, nici mai puţin impresionat. Apropo de numere, de unde ştii că Penelope Rasch a pierdut un litru şi jumătate? Nu credeam că pulsul şi tensiunea pot fi indicatori atât de precişi.

— Mi s-au trimis fotografii de la locul faptei, răspunse Steffens. Cumpăr şi vând sânge, aşa că am un ochi destul de format.

Harry tocmai se pregătea să-i ceară să dezvolte subiectul, dar în clipa aia Katrine îi făcu semn cu mâna.

Intră şi se aşeză lângă Katrine. Chipul lui Penelope Rasch era la fel de alb precum perna care-l încadra. Ochii îi erau deschişi, însă privirea îi era înceţoşată.

— Penelope, nu te vom deranja mult, rosti Katrine. Am discutat cu poliţistul care a stat de vorbă cu tine la locul faptei, ştim că l-ai întâlnit pe agresor în oraş, că te-a atacat pe palier şi că a folosit nişte dinţi de metal ca să te muşte. Dar ne mai poţi spune şi altceva despre cine este? Ţi-a mai dat vreun nume în afară de Vidar? A spus unde locuieşte, unde lucrează?

— Vidar Hansen. A spus că e artist, dar că lucrează ca îngrijitor. Nu l-am întrebat unde locuieşte, răspunse femeia, al cărei glas îl duse pe Harry cu gândul la cel mai fragil porţelan.

— L-ai crezut?

— Nu ştiu. La fel de bine ar fi putut fi şi paznic. Cineva care are acces la chei, pentru că a fost la mine în apartament.

— Poftim?

Cu un efort considerabil, femeia ridică mâna stânga de sub cearşaf şi o ţinu în sus.

— Inelul de logodnă pe care l-am primit de la Roar. Mi l-a luat dintr-un sertar din dormitor.

Katrine se uita sceptică la inelul de aur mat.

— Vrei să spui… că ţi l-a pus pe deget când eraţi pe scări?

Penelope aprobă din cap şi închise iar ochii strâns.

— Iar ultimul lucru pe care mi l-a zis…

— Da?

— Că el nu e la fel ca restul bărbaţilor, că s-ar întoarce şi s-ar căsători cu mine.

Femeia scoase apoi un suspin.

Harry vedea bine cât de zdruncinată e Katrine, cu toate că rămânea la

 151 

fel de concentrată.

— Penelope, cum arăta?

Femeia deschise gura, apoi o închise la loc. Se uită disperată la ei.

— Nu-mi amintesc. Eu… cred că am uitat. Cum poate…?

Îşi muşcă buza de jos şi ochii i se umplură de lacrimi.

— E-n regulă. Se întâmplă adesea în situaţia ta, dar ai să fii în stare să-ţi aminteşti mai târziu mai multe. Îţi aminteşti cu ce era îmbrăcat? continuă

Katrine.

— Cu costum. Şi cămaşă. Şi-a descheiat-o la nasturi. Avea…

Se opri iar.

— Da?

— Un tatuaj pe piept.

Harry o auzi pe Katrine cum icneşte.

— Penelope, ce fel de tatuaj? întrebă el.

— O faţă.

— Ca a unui demon care încearcă să iasă afară?

Penelope încuviinţă. O singură lacrimă îi alunecă pe obraz. Ca şi cum nu mai avea suficient lichid în corp pentru două, se gândi Harry.