lovească din nou. Iar în acest caz, curând.
— Cât de curând? întrebă un glas.
— Greu de zis, răspunse Katrine, aruncându-i o privire lui Harry, care ridică discret un deget. Însă pauza ar putea fi nu mai mare de o zi.
— Şi chiar nu putem face nimic ca să-l împiedicăm?
Katrine îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.
— Am luat legătura cu şeful poliţiei să-i cer acordul să emitem un avertisment public pe lângă conferinţa de presă de la ora 18:00. Cu un pic de noroc, făptaşul nostru îşi va anula sau amâna planurile pentru încă o
122
crimă dacă va crede că lumea va fi mai atentă de aici înainte.
— Oare chiar va face asta? se întrebă Wolff.
— Cred… începu Katrine, dar fu întreruptă:
— Cu tot respectul, Bratt, îl întrebam pe Hole.
Katrine înghiţi în sec şi încercă să nu se enerveze.
— Harry, tu ce spui? Oare un avertisment public îl va opri?
— Nu ştiu. Uitaţi ce-aţi văzut la televizor; criminalii în serie nu sunt roboţi cu acelaşi software care urmează acelaşi tipar comportamental, sunt la fel de diverşi şi de impredictibili ca toată lumea.
— Isteţ răspuns, Hole!
Toţi cei din încăpere se întoarseră spre uşă, unde noul sosit, comandantul Bellman, stătea sprijinit de perete cu braţele încrucişate la piept.
— Nu ştie nimeni ce efect ar putea avea un avertisment public. Poate că nu va face decât să-l încurajeze pe acest criminal bolnav, să-i dea senzaţia că el controlează situaţia, că e invulnerabil şi-şi poate vedea mai departe de treabă. Însă ce ştim totuşi, pe de altă parte, e că un avertisment public ar putea da impresia că noi, cei de-aici, de la sediul central, am pierdut controlul situaţiei. Iar singurii care se vor speria vor fi locuitorii acestui oraş. Şi mai speriaţi, am putea spune probabil, întrucât –
aşa cum poate aţi observat voi, cei care aţi citit ce scriu ziarele pe internet în ultimele ore – se fac o mulţime de speculaţii cu privire la faptul că
aceste două crime au legătură între ele. Aşa că eu am o sugestie mai bună.
Mikael Bellman îşi aranjă mânecile cămăşii în aşa fel încât butonii albi prinşi la manşete să se vadă din sacou.
— Şi anume să îl prindem pe acest individ înainte să provoace şi mai multe pagube.
Le zâmbi tuturor.
— Voi ce ziceţi, oameni buni?
Katrine îi văzu pe câţiva dând aprobator din cap.
— OK! făcu Bellman. Continuă, inspector-şef Bratt!
Clopotele primăriei anunţau ora 20:00 când o maşină fără însemne a poliţiei, un VW Passat, trecu încet pe acolo.
— A fost cea mai nasoală conferinţă de presă pe care am ţinut-o
123
vreodată, în mă-sa! zise Katrine în vreme ce vira cu Passatul înspre Dronning Mauds gate.
— 29 de ori, spuse Harry.
— Ce?
— Ai zis de 29 de ori „Nu putem comenta legat de asta”, răspunse Harry. Am numărat.
— Am fost atât de aproape să spun „Scuze, dar comandantul poliţiei ne-a luat piuitul!” Oare ce jocuri face Bellman? Fără avertisment că un criminal în serie umblă liber şi oamenii ar trebui să-şi păzească spatele?
— Are dreptate când spune că n-am face decât să stârnim o panică
lipsită de sens.
— Lipsită de sens? se răsti Katrine. Uită-te şi tu în jur! E sâmbătă seară
şi jumătate dintre femeile pe care le vezi umblând pe stradă sunt pe cale să se întâlnească cu un bărbat pe care nu-l cunosc, cu un prinţ despre care speră că le va schimba vieţile. Iar dacă ideea ta legată de pauza de o zi e corectă, una dintre ele chiar va avea parte de aşa ceva, în mă-sa!
— Ştiai că în centrul Londrei a avut loc un accident grav de autobuz exact în ziua atentatelor teroriste din Paris? Au murit aproape la fel de mulţi oameni ca în Paris. Norvegienii care aveau prieteni în Paris au început să sune, îngrijoraţi că aceştia s-ar putea număra printre victime.
Însă niciunul nu s-a arătat extraordinar de preocupat de prietenii din Londra. După atacurile teroriste, oamenii au început să se teamă să
