Isabelle împinse cearşaful de mătase pe podea.

Se uită la ea. Uneori credea că preferă doar să se uite la corpul ei, nu să-l atingă, în timp ce cu soţia lui era exact opusul. Destul de ciudat, dat fiind că trupul Ullei, din punct de vedere strict obiectiv, era mai frumos decât cel al lui Isabelle. Însă dorinţele violente, dezlănţuite ale lui Isabelle îl stârneau mai mult decât orgasmele blânde şi tăcute, străbătute de

 160 

suspine ale Ullei.

— Freacă-te! îi porunci ea, desfăcându-şi picioarele în aşa fel încât genunchii îi semănau acum cu aripile pe jumătate înfoiate ale unei păsări de pradă, după care îşi atinse şi ea sexul cu două degete lungi.

El făcu întocmai. Închise ochii. Şi auzi masa de sticlă bâzâind. La naiba, uitase complet de Katrine Bratt! Înhăţă telefonul care continua să vibreze şi răspunse.

— Da?

Glasul feminin de la celălalt capăt spuse ceva, însă Mikael nu îl auzi din pricina unui feribot care scosese un vuiet exact în acel moment.

— Răspunsul e da! strigă el nerăbdător. Mergi la The Sunday Magazine.

Momentan sunt ocupat, dar te sun mai târziu cu instrucţiuni.

— Eu sunt.

Mikael Bellman înţepeni.

— Scumpo, tu eşti? Credeam că este Katrine Bratt.

— Unde eşti?

— Unde? La serviciu, fireşte.

În pauza mult prea lungă care urmă, el îşi dădu seama că şi ea auzise vuietul scos de feribot şi că acela era motivul pentru care îl întrebase unde e. Răsuflă tare pe gură în vreme ce-şi cobora privirea spre erecţia tot mai moale.

— Cina nu va fi gata înainte de 17:30, îl informă ea.

— Bine. Ce…?

— Friptură, răspunse ea, apoi închise.

Harry şi Anders Wyller coborâră din maşină în faţa numărului 33 de pe Jøssingveien. Harry îşi aprinse o ţigară şi privi în sus la clădirea din cărămidă roşie înconjurată de un gard înalt. Parcurseseră drumul de la sediul poliţiei înconjuraţi de lumina soarelui şi de culorile aprinse ale toamnei, dar până aici, norii se adunaseră şi acum treceau cu viteză peste dealuri ca un tavan de ciment, golind tot peisajul de culoare.

— Deci asta e închisoarea Ila, rosti Wyller.

Harry aprobă şi trase cu sete din ţigară.

— De ce a fost numit Logodnicul?

— Pentru că îşi lăsa victimele gravide şi le făcea să-i jure că vor naşte copilul.

 161 

— Altminteri…?

— Altminteri s-ar fi întors şi le-ar fi făcut el însuşi cezariană.

Harry mai trase ultima oară din ţigară, apoi o stinse şi puse chiştocul în pachet.

— La treabă!

— Regulile ne interzic să-l ţinem legat, dar vă vom urmări pe camera de supraveghere. Una dintre regulile noastre este să nu ne apropiem niciodată la mai puţin de-un metru de el, îi informă paznicul care le dăduse drumul înăuntru şi acum îi conducea pe un coridor lung, mărginit pe ambele părţi de uşi de oţel vopsite în gri.

— Hristoase! făcu Wyller. Vă atacă?

— Nu, răspunse paznicul, vârând o cheie în încuietoarea ultimei uşi.

Svein Finne n-a primit nici măcar o singură bilă neagră în dreptul numelui în cei 20 de ani de când se află aici.

— Dar?

Paznicul ridică din umeri şi răsuci cheia.

— Cred că vă veţi da seama ce vreau să zic.

Deschise uşa, păşi într-o parte, iar Wyller şi Harry intrară în celulă.

Bărbatul de pe pat stătea în umbră.

— Finne, rosti Harry.

— Hole.

Glasul din umbră suna ca piatra zdrobită.

Harry făcu semn spre singurul scaun din încăpere.

— E-n regulă dacă iau loc?

— Dacă crezi că ai timp. Am auzit că eşti ocupat până peste cap.

Harry se aşeză. Wyller rămase în spatele lui, lângă uşă.

— Hmm! El e?

— El e cine?

— Înţelegi ce vreau să spun.

— Am să-ţi răspund dacă-mi oferi şi tu un răspuns cinstit – ţi-a lipsit?