— Înţeleg, dar trebuia totuşi să întreb.
— Eu rămân aici ca să scriu, apoi poate că o vom putea urca pe site înainte să plecăm. Ai Wi-Fi?
Femeia primi parola, freudundgammen, şi se afla deja la jumătatea textului când văzu bliţul aparatului foto pe câmp.
Explicaţia neoficială a motivului pentru care evita înregistrările era că
acestea erau dovezi incontestabile a ceea ce se spusese cu adevărat. Nu că Mona Daa ar fi scris vreodată conştient ceva ce contrazicea ceea ce credea că voise să spună cel intervievat. Însă îi oferea libertatea de-a sublinia anumite idei. Traducând citatele pe tipicul tabloidelor, pentru ca cititorii să poată înţelege cum trebuie. Şi să dea clic pentru a citi.
PSIHOLOG: VAMPIRISTUL POATE ERADICA ORAŞE ÎNTREGI!
Aruncă o privire la ceas. Truls Berntsen spusese că urma să sune la ora 22:00 dacă apărea ceva nou.
— Mie nu-mi plac filmele SF, spuse bărbatul care stătea vizavi de Penelope Rasch. Cel mai iritant la ele este zgomotul navelor spaţiale care trec prin faţa camerei.
Acesta făcu buzele pungă şi scoase un sunet ca un fâşâit ascuţit.
— În spaţiu nu există aer, deci nu e niciun sunet, doar o linişte deplină.
Suntem minţiţi.
128
— Amin! completă Penelope, şi-şi ridică paharul cu apă minerală.
— Îmi place Alejandro González Iñárritu, continuă bărbatul, ridicându-şi şi el paharul cu apă. Prefer Biutiful şi Babel lui Birdman sau The Revenant. Mă tem că acum a devenit cam mainstream.
Penelope simţi un mic fior de plăcere. Nu neapărat pentru că el tocmai pomenise ambele ei filme preferate, ci pentru că inclusese şi rareori folositul al doilea prenume al lui Iñárritu. Şi pentru că mai devreme pomenise atât autorul (Cormac McCarthy), cât şi oraşul ei preferat (Florenţa).
Se deschise uşa. Până acum fuseseră singurii clienţi ai acestui mic restaurant decrepit ales de el, însă tocmai intra încă un cuplu. Bărbatul se răsuci. Nu ca să se uite către uşă, ci să se întoarcă cu spatele la ea. Iar femeia avu parte de vreo două secunde în care să-l cerceteze fără a fi observată. Deja remarcase că e suplu, cam de aceeaşi înălţime cu ea, manierat şi îmbrăcat cu gust. Dar era şi atrăgător? Greu de spus. Cu siguranţă nu era urât, dar avea ceva alunecos. Şi ea se îndoia că avea doar 40 de ani, cum pretindea. Pielea îi părea întinsă bine în jurul ochilor şi la gât, ca şi cum îşi făcuse un lifting facial.
— Nu ştiam de restaurantul ăsta. Foarte liniştit!
— P-prea liniştit? zâmbi el.
— E drăguţ.
— Data viitoare putem merge la un local pe care-l ştiu eu, serveşte bere Kirin şi orez negru. Dacă-ţi plac şi ţie.
Femeia aproape că scoase un mic chiot. Era fantastic. Cum de ştia oare că ea adora orezul negru? Majoritatea prietenilor ei nici nu ştiau măcar că
există. Roar îl urâse, spunea că are gust de magazine bio şi snobism. Şi, ca să fie sinceră, acuzaţiile acelea erau destul de întemeiate: orezul negru conţinea mai mulţi antioxidanţi decât afinele şi era servit lângă sushiul interzis, rezervat împăratului şi familiei sale.
— Le ador. Ce altceva îţi mai place?
— Jobul meu.
— Anume?
— Sunt artist vizual.
— Ce interesant! Ce…?
— Expoziţii.
— Roar – fostul meu – era şi el artist vizual, poate că îl cunoşti?
129
— Mă îndoiesc, eu activez în afara cercurilor artistice convenţionale. Şi sunt şi autodidact, cum se spune.
— Dar dacă îţi câştig traiul ca artist, e ciudat că n-am mai auzit de tine.
Oslo e atât de mic.
— Fac alte lucruri ca să supravieţuiesc.
— Cum ar fi?
— Îngrijitor.
— Dar ai şi expoziţii?
— Majoritatea sunt expoziţii private pentru o clientelă profesională, unde presa nici nu e invitată.
— Uau! E grozav că să rămâi exclusivist. Îi spuneam lui Roar că ar trebui să încerce şi el. Ce foloseşti în instalaţiile tale?
Bărbatul îşi şterse paharul cu un şerveţel.
