— Chimie…

Harry nu răspunse.

— Bun, atunci, continuă Finne. În primul rând, sentinţa mea se va sfârşi în prima duminică din martie a anului viitor, deci e prea târziu ca o reducere a pedepsei să reprezinte cine ştie ce diferenţă. Am fost dus afară

acum vreo două săptămâni, şi ştii ceva? Voiam să mă întorc aici. Aşadar, nu, mersi! Mai bine spune-mi ce mai faci, Hole! Am auzit că te-ai căsătorit.

Şi că ai şi un fiu bastard, nu? Locuieşti într-o zonă sigură?

— Asta e tot ce-ai avut de zis, Finne?

— Da. Dar am să vă urmăresc cu mare interes progresul colectiv.

— Al meu şi al lui Valentin?

— Al tău şi-al familiei tale. Sper să te văd în comitetul de bun-venit când sunt eliberat.

Râsul lui Finne se transformă într-o tuse umedă.

Harry se ridică şi-i făcu semn lui Wyller să bată în uşă.

— Mersi că ţi-ai rupt un pic din preţiosul timp, Finne!

Finne ridică mâna dreaptă în faţa propriului chip şi o flutură spre el.

— Ne mai vedem, Hole! Mă bucur că am putut discuta planuri de v-viitor!

Harry îi văzu rânjetul apărând şi dispărând după gaura din mână.

 165 

15.

Duminică seară

Rakel stătea la masa din bucătărie. Durerea, înecată de zgomotul treburilor mai presante, devenea mai greu de ignorat ori de câte ori se oprea. Se scărpină pe braţ. Ieri-seară iritaţia fusese aproape vizibilă. Când doctorul o întrebase dacă urinează în mod regulat, ea îi răspunsese automat da, însă acum, că era conştientă de acest lucru, îşi dădea seama că în ultimele zile îi venise mai greu s-o facă. Şi mai erau şi problemele de respiraţie. Ca şi cum îşi ieşise din formă, lucru care categoric nu se întâmplase.

Auzi zornăit de chei la uşa din faţă şi se ridică.

Uşa se deschise şi intră Harry, palid şi extenuat.

— Am trecut doar ca să mă schimb de haine, anunţă el, mângâind-o pe obraz şi continuând mai departe spre scări.

— Cum merge? îl întrebă în timp ce-l urmărea dispărând în sus, spre dormitor.

— Bine! strigă el. Ştim cine este.

— Atunci, e momentul să revii acasă? întrebă ea cu inima îndoită.

— Poftim?

Rakel auzi tropăieli şi ştiu că el îşi dăduse pantalonii jos, ca un băieţel sau un om beat.

— Dacă tu şi creierul tău cel mare şi grozav aţi rezolvat cazul…

— Asta e problema.

Harry apăru în capul scărilor. Purta un pulover de lână subţire şi se sprijinea de tocul uşii, în vreme ce-şi trăgea o pereche de ciorapi de lână

subţiri. Rakel îl ironizase în această privinţă, spunând că doar moşii se încăpăţânează să poarte tot anul haine de lână. El îi replicase că cea mai bună strategie de supravieţuire era să-i imiţi mereu pe vârstnici, pentru că, în final, ei erau câştigătorii, supravieţuitorii.

— N-am rezolvat nimic. El singur a ales să-şi dezvăluie identitatea.

Harry se îndreptă de spate şi-şi pipăi buzunarele.

— Cheile, zise apoi, dispărând înapoi în dormitor. L-am întâlnit pe doctorul Steffens la Ullevål! strigă el după aceea. A zis că te tratează.

— Chiar? Scumpule, cred că ar trebui să încerci să dormi câteva ore –

 166 

cheile tale au rămas în uşa de la intrare.

— Tot ce-ai spus a fost că te-au consultat?

— Care-i diferenţa?

Harry ieşi din cameră, se grăbi în jos pe scări şi o îmbrăţişă.

— Consultat este la trecut, îi şopti el în ureche. Tratează este la prezent. Şi, din ce ştiu eu, tratamentul începe când la un consult apare ceva.

Rakel începu să râdă.

— Eu însămi am mers să văd ce-i cu durerea de cap şi de aceea trebuie tratată, Harry. Iar tratamentul se numeşte paracetamol.

El o desprinse de corpul său şi o ţinu în faţa sa, privind-o cu atenţie.

— N-ai ascunde nimic de mine, nu-i aşa?

— Deci pentru nonsensurile astea ai timp, aşa-i?

Rakel se rezemă de el, silindu-şi durerea să dispară, apoi îl muşcă de ureche şi-l împinse în direcţia uşii.

— Du-te şi rezolvă treaba, apoi întoarce-te imediat la mami! Dacă nu, am să-mi printez singură un bărbat din plastic alb căruia îi place să stea acasă.

Harry zâmbi şi porni spre uşă. Îşi scoase cheile din broască, după care se opri şi le privi.