Poşeta îi căzu pe scări şi rămase singurul lucru pe care reuşi să-l lovească
în vreme ce dădea înnebunită din picioare. Scoase un ţipăt mut în mâna apăsată peste gură, mână ce mirosea a săpun.
— Gata, gata, Penelope! îi şopti o voce în ureche. În spaţiu nu te p-poate auzi nimeni ţipând, doar ştii.
Individul scoase un sunet ca un fâşâit.
Femeia auzi un zgomot lângă uşa de jos şi pentru o clipă speră că-i venea cineva în ajutor, înainte de a-şi da seama că erau de fapt poşeta şi cheile ei – plus sprayul paralizant – ce se prăbuşeau printre balustrade înainte de-a lovi podeaua de jos.
— Ce e? întrebă Rakel fără să se întoarcă sau să se oprească din tocat ceapa pentru salată.
Văzuse în reflexia din geamul de deasupra blatului din bucătărie că
Harry se oprise din pregătit şi se dusese la fereastra din living.
— Mi s-a părut că aud ceva, răspunse el.
— Probabil Oleg şi Helga.
— Nu, a fost altceva. A fost… altceva.
Rakel oftă.
— Harry, abia ai ajuns acasă şi deja te urci pe pereţi. Uite ce-ţi face!
— E doar acest caz, apoi gata.
Se apropie de blat şi o sărută pe ceafă.
— Cum te simţi?
133
— Bine, minţi ea.
O durea trupul, o durea capul. O durea şi sufletul.
— Minţi, zise el.
— Sunt o mincinoasă pricepută?
El zâmbi şi îi masă gâtul.
— Dacă dispar vreodată, ai să cauţi pe altcineva?
— Să caut? Pare obositor. A fost destul de neplăcut să încerc să te conving pe tine.
— Pe cineva mai tânăr. Pe cineva cu care să poţi face copii. Să ştii că n-aş fi geloasă.
— Scumpo, nu eşti o mincinoasă chiar atât de pricepută.
Rakel zâmbi şi lăsă cuţitul din mână, aplecându-şi apoi capul şi simţind cum degetele lui calde şi uscate îi alungă durerile, oferindu-i astfel un răgaz de la suferinţă.
— Te iubesc! spuse ea.
— Mhm?
— Te iubesc! Mai ales dacă-mi faci o ceaşcă de ceai.
— Imediat, şefa!
Harry îi dădu drumul şi ea rămase acolo, aşteptând. Sperând. Dar nu, durerea reveni, lovind-o ca un pumn.
Harry stătea cu ambele mâini pe blatul din bucătărie şi se uita la fierbător. Aştepta să-i audă bolborositul înfundat. Care avea să crească şi să tot crească până ce întregul obiect avea să se zguduie. Ca un ţipăt.
Auzea ţipete. Ţipete mute, care-i umpleau mintea, ocupau tot spaţiul, îi umpleau trupul. Îşi mută greutatea pe celălalt picior. Ţipete pe care voia să le scoată afară, care trebuiau să iasă. Oare o lua razna? Ridică privirea la geam. Tot ce vedea în întuneric era propria imagine. El era acolo. Afară.
Le aştepta. Le cânta. Veniţi să ne jucăm!
Închise ochii.
Nu, nu le aştepta. Îl aştepta pe el, pe Harry. Vino să ne jucăm!
Simţea că ea este diferită de celelalte. Penelope Rasch voia să trăiască.
Era masivă şi puternică. Iar cheile apartamentului său se aflau sub ei. Deja o simţea cum se bucură de aerul din plămâni şi atunci îşi înteţi strânsoarea din jurul pieptului femeii. Ca un boa constrictor. Un muşchi ce se contractă câte puţin de fiecare dată când prada lasă aerul să-i iasă din
