— Modele.
— Modele… adică persoane vii?
El zâmbi.
— Şi, şi. Povesteşte-mi despre tine, Penelope! Ţie ce îţi place?
Femeia îşi duse un deget sub bărbie. Da, ei ce-i plăcea? În clipa asta, avea senzaţia că el acoperise cam totul.
— Îmi plac oamenii. Şi sinceritatea. Şi familia mea. Copiii.
— Şi să fii ţinută strâns, completă el, aruncând o privire către cuplul care stătea la două mese de ei.
— Poftim?
— Îţi place să fii ţinută strâns şi să joci jocuri dure.
El se aplecă peste masă.
— Te citesc ca pe o carte deschisă, Penelope. E-n regulă, şi mie îmi plac. Locul ăsta începe să devină prea aglomerat, ce-ar fi să mergem la tine?
Lui Penelope îi luă câteva clipe să înţeleagă că nu era o glumă. Îşi coborî privirea şi văzu că el îşi apropiase atât de mult mâna de ei, încât buricele degetelor aproape li se atingeau. Înghiţi în sec. Oare ce-avea ea special de ajungea mereu să atragă ţicniţi? Prietenii ei îi sugeraseră că cea mai potrivită cale de-a trece peste despărţirea de Roar era să cunoască alţi bărbaţi. Şi chiar încercase, însă ori erau tocilari IT stângaci şi absolut inadaptaţi social, iar ea trebuia să susţină toată conversaţia, ori bărbaţi de tipul ăstuia, care nu căutau decât o tăvăleală scurtă.
130
— Cred că voi merge singură acasă, răspunse ea, uitându-se în jur după
ospătar. Mă bucur că am stabilit cum stau lucrurile.
Trecuseră abia 20 de minute, însă potrivit prietenilor ei, aceasta era a treia şi cea mai importantă regulă pe Tinder: Nu te deda la jocuri, pleacă
dacă nu te potriveşti.
— Pot să plătesc eu două sticle de apă minerală, zise bărbatul surâzând, apoi se trase uşor de gulerul cămăşii albastru-deschis. Fugi, Cenuşăreaso!
— În cazul ăsta, mulţumesc!
Penelope îşi luă poşeta şi se grăbi afară. Aerul tare de toamnă îi răcori obrajii încinşi. Traversă Bogstadveien. Era sâmbătă seară, străzile erau pline de oameni fericiţi şi la staţia de taxiuri era coadă. Ceea ce era perfect în regulă – preţul taxiurilor în Oslo era atât de mare, încât evita să le folosească dacă nu ploua cu găleata. Trecu de Sorgenfrigata, unde odinioară visase că ea şi Roar vor locui într-una dintre acele clădiri adorabile. Căzuseră de acord că un apartament nu trebuia să fie mai mare de 70–80 de metri pătraţi dacă era renovat de curând, sau măcar baia.
Ştiau amândoi că ar fi fost incredibil de scump, însă atât părinţii ei, cât şi ai lui Roar le promiseseră că îi vor ajuta cu bani. Iar prin „îi vor ajuta” voiau să spună evident că vor plăti tot apartamentul. Ea era un designer absolvent la vânătoare de joburi, iar piaţa artelor încă nu descoperise imensul talentul al lui Roar. Cu excepţia acelei scârbe de proprietare de galerie de artă care-l prinsese în mreje. După ce Roar o părăsise, Penelope rămăsese convinsă că el o s-o citească pe femeie cu adevărat, dându-şi seama că era doar o tigresă ridată ce nu-şi dorea decât un iubit tânăr pe post de trofeu cu care să se joace o vreme. Însă nu se întâmplase acest lucru. Din contră, cei doi tocmai îşi anunţaseră logodna sub forma unei hidoase expoziţii de artă alcătuite din instalaţii de vată de zahăr.
La staţia de metrou din Majorstua, Penelope luă prima garnitură spre vest. Coborî la Hovseter, cunoscut ca graniţa estică a zonei de vest a oraşului. O aglomerare de blocuri cu apartamente relativ ieftine, unde ea şi Roar îl închiriaseră pe cel mai ieftin pe care îl găsiseră. Baia era dezgustătoare.
Roar încercase s-o consoleze oferindu-i un exemplar din Just Kids de Patti Smith, autobiografia a doi artişti ambiţioşi ce trăiau pe bază de speranţe, aer şi iubire în New York la începutul anilor 1970 şi care evident
131
că ajungeau pe culmile succesului. OK, se pierdeau unul de altul pe drum, însă…
Porni în direcţia clădirii ce se înălţa în faţa ei şi care arăta de parcă ar fi avut un halou. Penelope îşi dădu seama că luna plină strălucea în spatele clădirii. Patru. Se culcase cu patru bărbaţi de când o părăsise Roar, în urmă cu 11 luni şi 13 zile. Doi dintre ei fuseseră mai pricepuţi decât Roar, doi, nu. Însă nu-l iubea pe Roar pentru sex. Ci pentru că… mă rog, pentru că era Roar, nemernicul!
Se trezi că iuţeşte pasul în timp ce trecea prin dreptul pâlcului de copaci de pe partea stângă a şoselei. Străzile din Hovseter se goleau devreme în fiecare seară, însă Penelope era tânără, înaltă şi în formă, iar până acum nu-i trecuse prin cap că ar fi fost primejdios să umble pe aici după lăsarea întunericului. Poate era din cauza acelui ucigaş care apărea în toate ziarele. Nu, nu era asta. Era din cauză că cineva îi intrase în apartament. Se întâmplase în urmă cu trei luni, iar la început îndrăznise să
spere că Roar se întorsese. Îşi dăduse seama că fusese cineva acolo deoarece descoperise pe hol urme de noroi care nu se potriveau cu încălţările ei. Iar când găsise alte urme în dormitor, în faţa comodei, îşi numărase şi chiloţii, sperând ca o cretină că Roar îi furase o pereche. Dar nu, nu părea să fie cazul. Apoi observase că-i mai lipsea ceva. Inelul de logodnă din cutia lui, cel pe care Roar i-l cumpărase la Londra. Să fi fost o spargere la întâmplare, până la urmă? Nu, fusese Roar. Se strecurase şi-l luase, apoi i-l oferise scârbei ăleia de proprietare de galerie! Evident, Penelope se înfuriase, îl sunase pe Roar şi-l întrebase ce căutase acolo.
Însă el jurase că nu se întorsese, apoi pretinsese că pierduse cheile de la apartament când se mutase, pentru că altminteri i le-ar fi trimis înapoi prin poştă. O minciună, desigur, ca tot ce îi spusese până atunci, însă tot făcuse efortul de-a schimba încuietorile, atât la uşa de jos, cât şi la cea de la apartamentul ei de la etajul patru.
Penelope îşi scoase cheile din poşetă – care se aflau lângă sprayul paralizant pe care-l cumpărase –, descuie uşa de jos, auzi şuieratul slab al sistemului de închidere hidraulic atunci când aceasta se închise în urma sa, văzu că liftul se află la etajul şase şi porni în sus pe scări. Trecu prin dreptul uşii familiei Amundsen. Simţea că i se tăiase răsuflarea. Ciudat, doar era în formă, iar scările astea n-o mai obosiseră niciodată. Era ceva în neregulă. Ce anume?
132
Se uită la uşa apartamentului său.
Era o clădire veche, construită pentru clasa muncitoare din estul capitalei, acum dispărută de mult, aşa că se zgârciseră cu iluminatul. Un singur bec mare îmbrăcat într-un grilaj de metal la fiecare etaj, fixat sus de tot, în peretele de deasupra scărilor. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă. Nu auzise niciun zgomot de când intrase în clădire.
De la şuieratul scos când se închisese uşa.
Niciun sunet.
Ceea ce nu era în regulă.
Nu auzise uşa închizându-se.
Penelope nu mai avu timp să se răsucească, să-şi bage mâna în poşetă
sau să mai facă ceva înainte ca trupul să îi fie cuprins de un braţ care i le blocă pe-ale ei şi-i apăsă pieptul atât de tare, încât nu mai putu să respire.
