— Cum arăta?

— Acum, că întrebi…

Bărbatul se întoarse, cerându-i ajutorul soţiei.

— Normal, răspunse femeia.

— Da, se arătă de acord bărbatul. Nici înalt, nici scund. Păr nici blond, nici închis la culoare. Cu costum.

— Gri, adăugă soţia.

Truls dădu din cap spre agent, care pricepu semnul şi începu să

vorbească în staţia prinsă de buzunarul de la piept al gecii.

— Cerem asistenţă la numărul 44 de pe Hovseterveien. Suspect observat îndreptându-se pe jos către metrou, în urmă cu 15 minute.

Aproximativ 1,75 metri, posibil nativ norvegian, costum gri.

Fru Amundsen ieşise şi ea din spatele uşii. Părea şi mai nesigură pe picioare decât soţul ei, iar papucii îi târşâiau pe ciment în timp ce arăta cu un deget tremurător spre femeia atârnată pe perete. Îi amintea lui Truls de unul dintre pensionarii pentru care obişnuia să cureţe zăpada. Truls

 144 

ridică glasul:

— Am zis să nu vă apropiaţi!

— Dar… începu femeia.

— Înăuntru! Locul faptei nu poate fi contaminat înainte să ajungă

criminaliştii aici, o să sunăm noi la uşă dacă mai avem întrebări.

— Dar… încă nu e moartă.

Truls se răsuci brusc. În lumina ce ieşea pe uşa deschisă, văzu şi el că

piciorul femeii tresărea spasmodic. Iar gândul îi apăru în minte înainte să

apuce să-l împiedice. Că era infectată. Că se transformase în vampir. Iar acum se trezea.

 145 

12.

Sâmbătă noapte

Se auzi un scrâşnet de metal lovit de metal când bara cu greutăţi atinse suportul de deasupra băncii înguste. Unii poate îl considerau groaznic, însă pentru Mona Daa era ca un cântec de clopoţei. Şi oricum nu deranja pe nimeni aici, era singură în Gain Gym. Trecuseră la programul nonstop în urmă cu şase luni, inspiraţi pesemne de sălile de fitness din New York şi Los Angeles, însă Mona încă nu văzuse pe nimeni antrenându-se după

miezul nopţii. Pur şi simplu, norvegienii nu lucrau suficiente ore ca să aibă

o problemă cu găsirea timpului necesar pentru exerciţii fizice în timpul zilei. Ea era excepţia. Voia să fie excepţia. O mutantă. Pentru că era la fel ca în cazul evoluţiei: excepţiile propulsau lumea mai departe. Şi perfecţionau lucrurile.

Îi sună telefonul, ceea ce o făcu să se ridice de pe bancă.

Era Nora. Mona îşi puse casca şi acceptă apelul.

— Eşti la sală, scorpie? întrebă prietena ei.

— N-am ajuns de mult.

— Minţi, îmi dau seama că eşti deja de două ore acolo.

Mona, Nora şi alte câteva prietene din facultate se puteau găsi una pe alta cu ajutorul GPS-ului de pe mobilele lor. Îşi activaseră serviciul care le permitea să-şi urmărească reciproc, în mod voluntar, telefoanele. Era o chestiune de sociabilitate şi de siguranţă. Însă Mona nu se putea abţine să

se gândească la faptul că uneori i se părea uşor sufocant. Prieteniile profesionale erau OK şi sănătoase, dar chiar nu era nevoie să se urmărească una pe alta ca nişte tinere de 14 ani ce merg împreună la toaletă. Era momentul să-şi dea seama că lumea e plină de oportunităţi de carieră pentru femeile tinere şi inteligente şi că singurul lucru care le trăgea înapoi era propria lipsă de curaj şi de ambiţie, ambiţia să facă ceva important, nu doar să obţină validarea celorlalte în privinţa propriei inteligenţe.

— Te urăsc puţin când mă gândesc la toate caloriile alea ce cad de pe tine în clipa asta, continuă Nora. În vreme ce eu stau aici pe curul meu gras şi mă consolez cu încă o piña colada. Auzi…

Mona dădu să-şi scoată casca din ureche când prietena ei sorbi din

 146 

cocktail cu paiul. Nora credea că piña colada e singurul antidot la depresia timpurie de toamnă.

— Nora, chiar vrei să discutăm despre ceva anume? Sunt în toiul unui…

— Dap, răspunse Nora. Despre muncă.

Nora şi Mona fuseseră împreună la Facultatea de Jurnalism. În urmă cu nişte ani, facultatea avea standarde de admitere mai stricte decât orice altă instituţie de învăţământ din Norvegia, iar pe atunci părea că unul din doi tineri visa să aibă propria rubrică într-un ziar sau un job în televiziune.

Cel puţin aşa stătuseră lucrurile cu Nora şi Mona. Studiile despre cancer şi conducerea ţării erau pentru cei nu la fel de străluciţi. Însă Mona înţelesese că Facultatea de Jurnalism avea acum concurenţă din partea tuturor liceelor locale care foloseau fondurile guvernamentale oferite tinerilor norvegieni pentru cursuri de jurnalism, film, muzică şi terapii pentru frumuseţe, fără a mai ţine cont de calificările de care era cu adevărat nevoie. Ceea ce însemna că cea mai bogată ţară din lume trebuia să importe acele abilităţi, în vreme ce fiii şi fiicele lipsite de griji, şomeri şi studenţi la film erau lăsaţi să stea acasă cu paiele din plastic înfipte adânc în paharele cu milkshake oferit de stat, în timp ce urmăreau – şi, dacă se mai sinchiseau, criticau – filme făcute în străinătate. Alt motiv pentru neîndeplinirea criteriilor de admitere era acela că băieţii şi fetele descoperiseră piaţa blogurilor şi acum nu mai erau nevoiţi să muncească

din greu pentru notele cu care să atingă acelaşi nivel de atenţie oferit de rutele mai tradiţionale ale televiziunii şi ziarelor. Mona scrisese despre acest lucru, că media nu mai cerea calificări profesionale pentru jurnalişti, iar rezultatul era că reporterii aspiranţi nu mai depuneau niciun efort ca să

le obţină. Noua mass-media, cu o concentrare tot mai crescută către banalul domeniu al celebrităţilor, redusese rolul jurnaliştilor la bârfe de oraş. Mona se folosise de propriul ziar, cel mai important din Norvegia, ca exemplu. Articolul ei nu fusese publicat niciodată. „Prea lung”, spusese redactorul, trimiţând-o la redactorul-şef. „Păi, dacă există un singur lucru pe care aşa-zisa presă critică nu-l apreciază, acela e să fie criticată”, îi explicase unul dintre colegii ei cu o atitudine mai pozitivă. Însă Mona avea senzaţia că redactorul-şef pusese punctul pe i când îi spusese: „Dar, Mona, tu n-ai inclus aici niciun citat din partea vreunei celebrităţi”.

Mona se duse la geam şi se uită spre parcul Frogner. Se adunaseră

norii, iar în afară de aleile luminate, un întuneric aproape tangibil se

 147 

aşternuse peste parc. Mereu se întâmpla aşa toamna, înainte ca arborii să-şi piardă frunzele şi totul să devină mai transparent, iar oraşul să fie din nou dur şi rece. Însă de la finalul lui septembrie şi până la finalul lui octombrie, Oslo era ca un ursuleţ de pluş moale şi călduros, pe care ea voia doar să-l strângă în braţe şi să-l iubească.

— Sunt cu urechile ciulite, Nora.

— Are legătură cu vampiristul.