Harry avea o expresie de concentrare intensă pe chip.
— Cu cât timp în urmă? întrebă el.
Rakel îl văzu cum dispare de lângă ea la auzul vocii celeilalte femei.
Dădu să întindă mâna după el, dar era prea târziu, Harry nu mai era acolo.
Corpul gol, suplu, cu muşchi ce se răsuceau ca nişte rădăcini pe sub pielea palidă, era încă acolo, exact în faţa ei. Ochii albaştri, a căror culoare era aproape ştearsă după ani întregi de abuz de alcool, erau în continuare fixaţi asupra ei. Însă nu o mai vedea, privirea îi era concentrată înăuntrul lui. Îi spusese seara trecută de ce fusese nevoit să accepte cazul, iar ea nu
112
protestase. Pentru că dacă Oleg ar fi dat afară din Academia de Poliţie, probabil s-ar pierde din nou. Iar dacă ar ajunge să fie nevoită să aleagă
între a-l pierde pe Harry sau pe Oleg, ar alege să-l piardă pe Harry. Doar avea deja câţiva ani de antrenament în a-l pierde pe Harry, ştia că ar putea supravieţui fără el. Nu ştia însă dacă ar putea supravieţui fără fiul ei.
Dar în timp ce el îi explica faptul că o făcea doar de dragul lui Oleg, un ecou a ceva ce el îi spusese de curând îi apăruse minte: S-ar putea să vină
o zi când chiar va trebui să mint, iar atunci s-ar putea să fie de folos dacă
ai crede că sunt sincer.
— Vin acum, zise Harry. Care e adresa?
Încheie apelul şi începu să se îmbrace. Rapid, eficient, fiecare mişcare atent măsurată. Ca o maşinărie care face în sfârşit ceea ce i-a fost menit să facă. Rakel îl studia, memorând totul, aşa cum memorezi tot ce ţine de un iubit pe care nu-l vei mai vedea multă vreme.
Trecu iute pe lângă Rakel fără să se uite la ea, fără vreun cuvânt sau vreun adio. Ea era deja dată deoparte, împinsă departe din conştiinţa lui de una dintre cele două pasiuni ale sale. Alcoolul şi crima. Iar acum era vorba de cea de care ea se temea cel mai mult.
Harry stătea dincolo de banda portocaliu cu alb al poliţiei când o fereastră de la parterul clădirii din faţa lor se deschise. Katrine Bratt scoase capul afară.
— Lăsaţi-l să treacă! strigă ea spre tânărul agent de poliţie fără
uniformă care-i bloca drumul.
— N-are nicio legitimaţie, protestă agentul.
— E Harry Hole! strigă Katrine.
— Chiar e?
Poliţistul îi aruncă o privire de sus până jos înainte să ridice banda.
— Credeam că e un mit, se apără el.
Harry porni în sus pe scările ce duceau la uşa deschisă a apartamentului. Înăuntru, urmă traseul marcat de micile steaguri albe ale criminaliştilor lăsate în locurile în care descoperiseră ceva. Doi criminalişti stăteau în genunchi şi se uitau la o gaură din podeaua de lemn.
— Unde…?
— Acolo, răspunse unul dintre ei.
Harry se opri în faţa uşii indicate de agent. Trase adânc aer în piept şi-şi goli mintea de orice gând, după care intră.
113
— Bună dimineaţa, Harry! rosti Bjørn Holm.
— Te poţi da la o parte? întrebă Harry pe un ton coborât.
Bjørn făcu un pas, îndepărtându-se de canapeaua peste care stătuse aplecat şi lăsând cadavrul la vedere. În loc să se apropie, Harry făcu un pas în spate. Scena. Compoziţia. Apoi se apropie şi începu să observe detaliile.
Femeia stătea pe canapea, cu picioarele depărtate în aşa fel încât fusta îi alunecase în sus ca să-i dezvăluie lenjeria neagră. Capul îi era rezemat de spetează, iar părul lung, blond-deschis, îi atârna dincolo de ea. Îi lipsea o parte din gât.
— A fost omorâtă acolo, arătă Bjørn către peretele de lângă geam.
Privirea lui Harry alunecă la tapet şi la podeaua de lemn goală.
— Mai puţin sânge. De data asta nu a mai străpuns carotida când a muşcat-o.
— Poate că a ratat-o, rosti Katrine, venind din bucătărie.
— Dacă a muşcat-o, înseamnă că are fălci puternice, spuse Bjørn. Forţa medie a muşcăturii de om e de şapte kilograme, însă pare să-i fi smuls laringele şi o parte din beregată dintr-o singură muşcătură. Chiar şi cu dinţi de metal ascuţiţi, tot ar fi fost nevoie de o putere redutabilă.
— Sau de foarte multă furie, completă Harry. Ai văzut ceva rugină sau vopsea în rană?
— Nu, dar poate că atunci când a muşcat-o pe Elise Hermansen s-a desprins ceva.
— Hmm! Posibil, dacă nu cumva de data asta n-a mai folosit dinţii de fier, ci altceva. Şi nici cadavrul n-a mai fost mutat în pat.
— Înţeleg unde baţi, Harry, dar e acelaşi făptaş, zise Katrine. Vino să
