— Vino imediat jos! Acum!
— Vine?
„Da”, îşi spuse ea. „Vine.”
Silueta care se apropia era mai scundă decât crezuse. Venea spre uşa de la intrare, iar când se apropie, Rakel văzu în lumina felinarelor, cu surprindere şi uşurare, că era o femeie. Nu, o fată. Care părea îmbrăcată
în haine de sport. Trei secunde mai târziu se auzi soneria.
Rakel ezită. Se uită la Oleg, care se oprise la jumătatea scării şi o privea cu o expresie de nedumerire pe chip.
— Nu e Harry, rosti Rakel cu un zâmbet fugar. Răspund eu. Poţi să te întorci, Oleg.
Fata care stătea în prag o calmă şi mai tare pe Rakel. Părea înfricoşată.
— Eşti Rakel, zise ea. Prietena lui Harry.
Lui Rakel îi trecu prin minte că o asemenea introducere ar fi trebuit să
o neliniştească. O fată tânără şi frumoasă, cu voce tremurândă, adresându-i-se cu o referire la viitorul ei soţ. Poate că ar fi trebuit să se uite mai bine la costumul strâns pe corpul ei în căutarea abdomenului care începea să se umfle.
Însă Rakel nu se nelinişti şi nu verifică. Se mulţumi să dea din cap pe post de răspuns.
— Eu sunt.
— Iar eu sunt Silje Gravseng.
Fata se uită întrebător la Rakel, ca şi cum aştepta o reacţie, gândindu-se că numele ei însemna ceva pentru cealaltă femeie. Rakel observă că
fata îşi ţinea mâinile la spate. Un psiholog îi spusese odată că oamenii care îşi mascau mâinile aveau ceva de ascuns. Da, gândise ea atunci. Mâinile.
Rakel zâmbi.
— Şi cum te pot ajuta eu, Silje?
398
— Harry e… a fost profesorul meu.
— Da?
— Trebuie să-ţi spun ceva despre el. Şi despre mine.
Rakel se încruntă.
— Zău?
— Pot să intru?
Rakel ezită. Nu-şi dorea pe nimeni în casă. Voia ca acolo să fie doar Oleg, ea şi Harry, când ajungea acasă. Doar ei trei. Nimeni altcineva. Şi în mod clar nu cineva care dorea să-i povestească ceva despre Harry. Şi despre ea. Atunci se întâmplă gestul reflex. Privirea ei cercetă involuntar abdomenul tinerei.
— N-o să dureze mult, fru Fauke.
Fru. Oare ce-i povestise Harry? Cântări situaţia în minte. Auzi că Oleg dădu muzica mai tare. Deschise uşa.
Fata intră, se aplecă şi începu să se descalţe.
— Nu te deranja cu asta, rosti Rakel. O să terminăm rapid, bine? Sunt cam ocupată.
— Bine, zise fata.
Rakel văzu abia acum, în lumina mai puternică din hol, că faţa fetei era plină de transpiraţie lucitoare.
Fata o urmă pe Rakel în bucătărie.
— Muzica asta, zise ea. Harry e acasă?
Rakel simţi acum. Anxietatea. Fata legase automat muzica auzită de Harry. Oare pentru că ştia că asta ascultă Harry? Iar următorul gând se ivi prea repede în mintea ei ca să-l respingă: muzică pe care el şi fata asta o ascultaseră împreună?
Fata se aşeză la masa mare. Îşi puse palmele pe suprafaţa ei şi începu să mângâie lemnul. Rakel îi urmări mişcările. Mângâia lemnul ca şi cum ar fi ştiut deja cât de plăcut şi de viu se simţea pe piele acea materie brută, netratată. Privirea ei se fixase asupra ceştii de cafea. Oare ea…?
— Ce doreai să-mi spui, Silje?
Fata zâmbi trist, aproape cu durere, fără să-şi ia privirea de la ceaşcă.
— Chiar nu ţi-a spus nimic despre mine, fru Fauke?
Rakel închise ochii o secundă. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Avea încredere în el. Deschise ochii la loc.
