Da, geamul unei portiere era făcut zob. Truls îşi băgă capul prin spaţiul gol. Nu văzu niciun indiciu că ar fi încercat cineva să-i fure radioul. Oare la ce se referise Aronsen când… şi cine era Aronsen? Scara C, putea fi oricine. Absolut oricine…
Creierul lui Truls ajunse la o concluzie cu o fracţiune de secundă înainte să simtă oţelul pe pielea gâtului. Ştia din instinct că era vorba de oţel.
Oţelul unei ţevi de armă. Ştia că nu exista niciun Aronsen.
Şi nici vreo gaşcă de tineri nu-i spărsese maşina.
Vocea îi şopti la urechea:
— Nu te întoarce, Berntsen. Şi să nu te mişti când o să-mi bag mâna în pantalonii tăi. Măi, măi, măi, ce simt eu aici. Bine lucraţi muşchii ăştia…
Truls ştia că e în pericol, dar nu înţelegea ce fel de pericol. Vocea acestui Aronsen avea un ton familiar.
— Oooh, cam năduşit, ei, Berntsen? Sau îţi place? Dar asta căutam eu.
Jericho? Ce-aveai de gând să faci cu el? Să împuşti pe cineva în faţă? Cum ai procedat cu René?
În acea clipă Truls Berntsen îşi dădu seama cu ce pericol se confrunta.
Un pericol de moarte.
396
43
Rakel stătea în faţa ferestrei de la bucătărie, mângâind încet telefonul şi uitându-se fix spre asfinţit. Poate că îşi închipuise, dar avea impresia că
zărise o mişcare printre copacii aflaţi pe cealaltă parte a aleii.
Numai că ea avusese mereu impresia că zăreşte mişcare în întuneric.
Atât de profundă era rana. Nu te gândi la ea. Teme-te, dar nu te gândi la ea. Lasă-ţi corpul să-şi facă mendrele stupide, dar ignoră-le, aşa cum ignori un copil răzgâiat.
Era scăldată în lumina de la bucătărie, aşa că oricine s-ar fi aflat afară o putea studia pe îndelete. Însă nu se mişcă de pe loc. Trebuia să exerseze, să nu lase frica să-i determine mişcările, locul unde stătea. Aia era casa ei, căminul ei, pentru numele lui Dumnezeu!
De la etaj se auzea muzică. Unul dintre vechile CD-uri ale lui Harry.
Unul căreia îi plăcea şi ei. Formaţia Talking Heads. Little Creatures.
Se uită din nou la telefon, îndemnându-l în minte să sune. Îl sunase de două ori pe Harry, însă fără succes. Planificaseră totul ca pe o surpriză
drăguţă. Primise vestea de la clinică cu o zi înainte. Cei de acolo deciseseră
că terapia se încheiase, mai devreme decât data stabilită iniţial. Oleg fusese entuziasmat şi a lui fusese ideea să nu-i spună nimic lui Harry până
ce ajungeau acolo. Doar să meargă acasă, iar când ajungea şi Harry, să
sară în faţa lui şi să-l sperie. Să-i strige bau.
Ăsta fusese termenul folosit de el: bau.
Rakel avusese îndoieli. Lui Harry nu-i plăceau surprizele. Însă Oleg insistase. La naiba, Harry putea şi el să fie o dată brusc fericit. Aşa că
acceptase ideea.
Însă acum regreta decizia luată.
Plecă de la fereastră şi lăsă telefonul pe blat, lângă ceaşca lui de cafea.
De obicei, el era extrem de scrupulos să cureţe totul înainte de a pleca de acasă. Acum însă era probabil stresat de crimele alea comise împotriva poliţiştilor. În conversaţiile lor nocturne recente nu mai pomenise deloc de Beate Lønn, semn clar că se gândea la ea.
Rakel se răsuci pe călcâie. De data asta nu-i mai juca feste imaginaţia, chiar auzise ceva. Zgomot de pantofi sfărâmând pietrişul. Reveni la fereastră. Se uită lung în întunericul de afară, care i se părea că devine tot
397
mai profund cu fiecare secundă care trecea.
Încremeni.
Era cineva acolo. O siluetă tocmai plecase de lângă copacul unde stătuse. Iar silueta venea spre ea. O persoană îmbrăcată cu haine negre.
Oare cât stătuse ascunsă acolo?
— Oleg! strigă Rakel, cu inima bătându-i nebuneşte în piept. Oleg!
Muzica de la etaj se auzi brusc mai încet.
— Da?
