— Da, rosti Katrine, ridicându-se. Iar acum eu trebuie să o găsesc.
— Ocupată?
Orice stânjeneală simţi Katrine auzind întrebarea, nu o percepu conştient decât după ce trecu de individ şi ieşi pe uşă. Însă luând-o în jos pe scări, îşi zise că nu, nu era chiar aşa de disperată.
Harry conducea prin Svartdalstunnel. Luminile tunelului străluceau reflectate de capotă şi parbriz. Harry nu înainta cu viteză mai mare decât era nevoie, căci nu trebuia să ajungă mai devreme la destinaţie. Arma era pe scaunul de lângă el. Era încărcată cu 12 gloanţe Makarov de 9×18
milimetri. Mai mult decât destule ca să facă ce avea de gând. Se punea doar problema dacă va avea curajul să meargă până la capăt.
Putea să facă asta.
Nu mai împuşcase pe nimeni cu sânge rece. Însă treaba de acum trebuia dusă la îndeplinire. Pur şi simplu.
Îşi schimbă poziţia mâinilor pe volan. Trecu într-o treaptă inferioară de viteză când ieşi din tunel în lumina care se estompa şi între dealurile
388
dinspre intersecţia Ryen. Îşi simţi mobilul vibrând şi îl scoase cu o mână.
Aruncă o privire la ecran. Rakel. O oră de sunat neobişnuită pentru ea. Ei doi aveau un acord tacit să vorbească la telefon după ora 22:00. Acum nu putea vorbi. Era prea agitat. Ea ar fi simţit asta şi l-ar fi întrebat. Iar el nu voia s-o mintă. Nu voia să mai mintă.
Lăsă telefonul să sune, după care îl închise şi îl aşeză lângă armă. Nu mai avea la ce să se gândească, terminase, să-şi lase îndoielile să iasă la suprafaţă ar însemna să o ia de la capăt pe aceeaşi cale lungă ca să ajungă
exact unde era acum. Decizia era luată, faptul că dorea într-un fel să dea înapoi era de înţeles, dar ieşea din discuţie. La naiba! Izbi cu palma în volan. Se gândi la Oleg. La Rakel. Ajuta.
Luă sensul giratoriu şi o luă pe drumul către Manglerud. Către blocul unde locuia Truls Berntsen. Simţi cum se calmează. În sfârşit. Mereu se întâmpla când trecea pragul, era prea târziu, intrase într-un picaj minunat în care gândurile conştiente încetau şi totul era automat, acţiune precisă
şi rutină exersată. Simţise asta cu multă vreme în urmă, acum simţea din nou. Nu fusese sigur că mai era capabil. Ei bine, încă mai simţea.
Străbătu străzile cu viteză mică. Se aplecă în faţă şi se uită la norii gri-albăstrui care se adunau ca o armada neanunţată cu obiective necunoscute. Se lăsă înapoi în scaun. Văzu clădirile înalte din spatele acoperişurilor mai joase.
Nu avea nevoie să se uite la armă ca să ştie că e acolo.
Nu avea nevoie să repete succesiunea evenimentelor ca să se asigure c-o ţine minte.
Nu avea nevoie să-şi numere bătăile inimii ca să ştie că pulsul îi este stabil.
Închise ochii pentru o clipă şi văzu cu ochii minţii ce avea să se întâmple. În acea clipă o simţi, senzaţia pe care o mai încercase de câteva ori în viaţă, ca poliţist. Senzaţia de frică. Aceeaşi frică pe care o putea sesiza uneori la cei pe care îi vâna. Frica ucigaşului de propria reflexie.
389
42
Truls Berntsen îşi ridică şoldurile şi îşi înfipse capul în pernă. Închise ochii, scoase câteva gemete înfundate şi ejaculă. Simţi spasmele cum îi zgâlţâie trupul. După aceea rămase nemişcat, plutind înăuntrul şi în afara regatului viselor. Undeva în depărtare – presupunea că zgomotul venea din parcarea mare – se auzi o alarmă sunând. Altfel, afară domnea o linişte asurzitoare. Era chiar ciudat ca într-un astfel de loc paşnic, unde atâtea mamifere trăiau unul deasupra celuilalt, să fie mai linişte decât într-un codru periculos, unde cel mai mic sunet putea semnifica faptul că
te transformi în pradă. Îşi înălţă capul şi văzu ochii lui Megan Fox.
— Şi pentru tine a fost bine? şopti el.
Ea nu-i răspunse. Ochii nu i se mişcară, zâmbetul nu îi dispăru, invitaţia limbajului trupului era aceeaşi. Megan Fox, singura persoană din viaţa lui care era constantă, loială şi de încredere.
Se aplecă spre noptieră şi apucă rola de hârtie igienică. Se şterse bine şi căută telecomanda de la DVD player. Îndreptă telecomanda spre Megan, care tremura în cadrul încremenit de pe ecranul televizorului plat Pioneer cu diagonala de 127 cm, dintr-o serie pe care producătorul n-o mai scotea pe piaţă deoarece aparatele erau prea scumpe, prea bune pentru preţul cerut. Truls prinsese ultimul televizor, pe care îl cumpărase cu banii obţinuţi din arderea dovezilor adunate împotriva unui pilot care făcea trafic cu heroină pentru Asaiev. Depusese restul banilor în bancă şi bineînţeles că fusese suficient de idiot ca să şi-i pună direct în contul personal. Asaiev însemnase un pericol pentru Truls. Iar când Truls auzise că Asaiev e mort, primul gând fusese că era liber. Murdăria fusese înlăturată şi nimeni nu îl mai putea prinde.
Ochii verzi ai lui Megan Fox luceau în direcţia lui. Ochi verzi ca smaraldul.
Se gândea de ceva vreme să-i cumpere smaralde. Ulla îmbrăcată în verde. Ca hanoracul verde pe care şi-l scotea când se aşeza pe canapea să
citească. Trecuse chiar pe la un magazin de bijuterii. Proprietarul îl cântărise rapid pe Truls, estimase numărul de carate şi valoarea, după
care îi explicase că smaraldele cu cele mai fine ape erau mai scumpe chiar şi decât diamantele, aşa că poate ar fi fost mai bine să se gândească la
390
altceva, poate un opal elegant dacă era absolut necesară culoarea verde?
Sau poate o altă piatră care să conţină crom, căci cromul era elementul chimic care împrumuta smaraldului culoarea verde, iar ăsta era singurul mister al acelei culori.
Ăsta era tot misterul.
Truls plecase din magazin promiţându-şi ceva. Data viitoare când avea să fie contactat pentru o ardere de dovezi, avea să sugereze mai întâi pătrunderea prin efracţie în acel magazin de bijuterii. Şi arderea lui din temelii. La propriu. Incendierea magazinului în aceeaşi manieră în care arsese fata din barul Come As You Are. Auzise întreaga poveste în staţia de emisie-recepţie a poliţiei cât era cu maşina prin oraş şi se gândise să se ducă până acolo ca să vadă dacă poate da o mână de ajutor. În definitiv, suspendarea îi fusese ridicată. Mikael îi spusese că mai erau doar câteva formalităţi de îndeplinit înainte ca Truls să poată reveni la lucru. Planurile sale de a-l teroriza pe Mikael fuseseră abandonate deocamdată, acum puteau să-şi reia prietenia, nicio problemă, totul avea să fie ca înainte. Da, în fine avea să i se permită să se alăture trupelor, să treacă la acţiune, să
contribuie. Să-l prindă pe psihopatul ăla ucigaş de poliţişti. Dacă ar fi avut ocazia, chiar el personal ar fi… în fine. Se uită la dulapul de lângă pat. Avea suficiente arme ca să expedieze pe lumea cealaltă 50 de psihopaţi.
În acea clipă sună interfonul.
Truls oftă.
Cineva voia ceva de la el. Iar experienţa îi spunea că putea fi una dintre cele patru posibilităţi. 1) Ar trebui să devină Martor al lui Iehova şi astfel să-şi crească dramatic şansele de a ajunge în Rai. 2) Avea şansa să doneze bani pentru vreo cauză sau pentru vreun preşedinte african care făcuse avere din campaniile de strângere de fonduri. 3) Era rugat să deschidă uşa unei găşti de tineri care i-ar fi spus că unul dintre ei îşi uitase cheia în casă, dar voiau doar să spargă boxele de la subsol ca să fure. Sau 4) Vreunul dintre membrii comitetului de bloc îi cerea să coboare şi să facă o treabă
