— Leif. Şi mă bucur să pot fi de ajutor. Nu sunt implicat zilnic într-un astfel de…
Deschise uşa pentru ca ea să intre, dar se postă într-o asemenea poziţie încât, dacă ar fi vrut să intre, ea ar fi trebuit să se frece de el. Katrine îi aruncă o privire de avertisment.
— …caz serios, completă el, dându-se într-o parte şi privind-o jucăuş.
Katrine intră. Camerele nu se schimbaseră prea mult. Încă mai aveau o chicinetă şi uşa de la baie într-un capăt, o draperie în celălalt capăt, dincolo de care Katrine ţinea minte că se găsea un pat. Primul lucru care o izbi fu acela că intrase în camera unei fete care nu putea fi prea matură.
Probabil că lui Silje Gravseng îi era dor de ceva din trecut. Canapeaua din colţ era acoperită cu o grămadă de ursuleţi, păpuşi şi diverse alte jucării.
Hainele fetei, întinse pe masă şi pe scaune, erau în culori vii, predominant în nuanţe de roz. Pe pereţi multe poze, o menajerie de fashion victims; Katrine bănui că erau trupe de băieţi sau luate de pe Disney Channel.
Al doilea amănunt care o izbi fu colecţia de tăieturi de ziar în alb şi negru prinse de perete, între fotografiile cu vedete. Începu să se plimbe alene prin încăpere, dar fu atrasă de peretele de deasupra computerului iMac de pe birou.
Katrine se apropie, deşi recunoscuse deja cele mai multe dintre tăieturile din ziare. Erau aceleaşi cu cele de pe peretele din Boiler Room.
Tăieturile erau prinse cu piuneze şi nu aveau alte însemnări în afara datei scrise cu carioca.
Katrine respinse prima idee care îi veni în minte şi trecu la a doua: nu era foarte bizar ca un student PHS să fie fascinat de un astfel de caz complex de crimă în plină desfăşurare.
Lângă tastatură se afla teancul de ziare din care fuseseră decupate articolele. Iar între ziare se găsea o ilustrată cu imaginea unui vârf de munte din nordul Norvegiei pe care Katrine îl recunoscu: Svolværgeita, în
384
Lofoten. Luă ilustrata şi o întoarse, dar nu se vedea pe ea niciun fel de timbru, adresă sau semnătură. Pusese deja ilustrata la loc când creierul îi transmise mesajul pe care ochii îl percepuseră deja atunci când cântaseră
automat o semnătură. Un cuvânt cu majuscule acolo unde scrisul se termina. POLITI (POLIŢIE). Luă din nou ilustrata, de această dată ţinând-o de margini, şi se apucă să citească ce era scris pe ea de la capăt.
Ei cred că ofiţerii au fost omorâţi deoarece îi urăşte cineva.
Încă n-au priceput că e exact pe dos, că au fost omorâţi de cineva care iubeşte poliţia şi datoria sacră a poliţiei: prinderea şi pedepsirea anarhiştilor, nihiliştilor, ateilor, necredincioşilor şi nelegiuiţilor, a tuturor forţelor distructive. Habar n-au că ei vânează un apostol al corectitudinii, pe cineva care trebuie să-i pedepsească nu numai pe vandali, ci şi pe cei care îşi trădează
responsabilităţile, pe cei care, din lene şi indiferenţă, nu se ridică
la nivelul standardelor, pe cei care nu merită să se numească
POLITI.
— Ştiţi ce, Leif? rosti Katrine, fără a-şi lua privirea de la literele microscopice, ordonate, aproape copilăreşti, scrise cu cerneală albastră.
Mi-aş dori să fi avut un mandat de percheziţie.
— Da?
— O să obţin unul, dar ştiţi cum e, poate dura. Iar până atunci e posibil ca ceea ce mă interesează să fi dispărut deja.
Katrine se uită la îngrijitor. Leif Rødbekk îi susţinu privirea. Nu flirta cu ea, voia o confirmare. Că ceea ce se petrecea era important.
— Iar dumneata ştii ceva, ofiţer Bratt? Tocmai mi-am amintit că trebuie să cobor în subsol. Electricienii schimbă tablourile. Te descurci de una singură o vreme?
Katrine îi zâmbi. Iar când el îi zâmbi la rândul lui, Katrine nu fu deloc sigură că înţelege ce fel de zâmbet fusese acela.
— O să încerc, zise ea.
Katrine apăsă bara de spaţiu de pe iMac în secunda în care auzi uşa închizându-se în urma lui Rødbekk. Ecranul se trezi la viaţă. Puse cursorul pe iconiţa Finder şi tastă numele Mittet. Niciun rezultat. Încercă alte câteva nume din anchetă, scene ale crimelor şi expresia „crime împotriva
385
poliţiştilor”, dar tot fără rezultat.
Aşadar Silje Gravseng nu folosise computerul. Isteaţă fată.
Katrine trase de sertarele biroului. Încuiate. Ciudat. Ce fată de douăzeci şi ceva de ani şi-ar încuia sertarele din propria cameră?
Se ridică, se duse la draperie şi a trase într-o parte.
Era aşa cum ţinea ea minte, un alcov.
Cu două fotografii mari pe peretele de deasupra patului îngust.
O văzuse pe Silje Gravseng doar de două ori în viaţa ei, prima dată la PHS, când Katrine îi făcuse o vizită lui Harry. Însă asemănarea dintre blonda Silje şi persoana din fotografie era atât de izbitoare, încât nu mai lăsa loc de îndoială.
După cum nu încăpea nicio îndoială nici în privinţa bărbatului din cealaltă fotografie.
Probabil că Silje găsise online o imagine de înaltă rezoluţie şi o mărise.
Ieşeau în evidenţă toate cicatricile, toate ridurile, toţi porii acelei feţe distruse. Însă senzaţia era aceea că toate astea erau invizibile, ca şi cum se topiseră în strălucirea ochilor albaştri şi în expresia aceea de furie când el zărise fotograful şi îi ceruse imperativ să nu facă poze de la scena crimei.
Harry Hole. Asta era fotografia despre care vorbiseră fetele din faţa ei în amfiteatrul şcolii.
