pe care uitase să o facă. Niciuna dintre aceste posibilităţi nu reprezenta un motiv suficient de puternic ca să se dea jos din pat.
Interfonul sună pentru a treia oară.
Chiar şi Martorii lui Iehova renunţau după a doua încercare.
Bineînţeles că putea fi Mikael, care voia să discute chestii care era mai bine să fie evitate la telefon. Ca să se asigure că vorbeau amândoi în
391
continuare aceeaşi limbă, chiar dacă şirul interviurilor legate de banii din contul lui nu se încheiase.
Truls dezbătu în sinea lui chestiunea câteva minute.
După care îşi dădu jos picioarele din pat.
— Aici e Aronsen de la scara C. Aveţi o maşină Suzuki Vitara gri-argintiu, nu?
— Da, răspunse Truls în interfon.
Maşina aia ar fi trebuit să fie un Audi Q5 2.0 cu şase viteze şi schimbător manual. Ar fi trebuit să însemne răsplata pentru ultima misiune executată pentru Asaiev. Ultima plată după ce i-l dăduse pe tavă
pe detectivul ăla agasant, Harry Hole. În schimb, avea acum o maşină
japoneză despre care cei mai mulţi oameni glumeau batjocoritor. Suzuki Viagra.
— Auziţi alarma?
Truls o auzea mai clar acum, prin interfon.
— Oh, la dracu’, rosti el. Să văd dacă pot să o opresc din telecomandă.
— Dacă aş fi în locul dumneavoastră aş coborî aici imediat. Nişte tipi au spart geamul unei portiere şi tocmai furau radioul şi CD playerul când am ajuns eu. Cred că s-au ascuns pe undeva prin preajmă ca să vadă ce se întâmplă.
— Oh, la dracu’! repetă Truls.
— Niciun deranj, mă bucur că v-am putut fi de ajutor, zise Aronsen.
Truls îşi încălţă pantofii sport şi verifică dacă are cheile de la maşină, după care prin minte îi trecu o idee. Se întoarse în dormitor, deschise uşa de la dulap şi luă una dintre arme, un pistol Jericho 941, pe care îl vârî la cureaua pantalonilor. Se opri. Ştia că ecranele televizoarelor cu plasmă
puteau arde dacă stăteau prea mult pe pauză. Însă avea să se întoarcă
repede. Se grăbi să iasă pe coridor. Linişte deplină.
Liftul era la etajul lui, aşa că intră şi apăsă butonul pentru parter. Îşi dădu seama că nu încuiase uşa, dar nu opri liftul. Treaba avea să dureze doar câteva minute.
O jumătate de minut mai târziu alerga prin aerul limpede şi răcoros al serii către parcare. Aceasta era înconjurată de apartamente, însă maşinile tot erau sparte frecvent. Ar fi trebuit montate mai multe felinare acolo, căci asfaltul negru absorbea toată lumina; îi era mult prea uşor oricui să se furişeze printre maşini după lăsarea întunericului. Truls avusese probleme
392
cu somnul după ce fusese suspendat, aşa se întâmplă când ai toată ziua la dispoziţie ca să dormi, să te masturbezi, să dormi iar, să te masturbezi din nou, să mănânci şi după aia iar să te masturbezi. Iar în unele nopţi stătuse pe balcon cu ochelarii de vedere nocturnă pe nas şi cu puşca cu lunetă
Märklin alături, în speranţa că-i va prinde pe unii dintre bandiţi în parcare.
Din păcate, nu se ivise nimeni. Sau din fericire. Nu, nu din fericire. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, el nu era un ucigaş.
Bineînţeles că fusese motociclistul din banda Los Lobos, căruia îi găurise craniul cu bormaşina, dar din pur accident. Iar acum individul putrezea în terasa din Høyenhall.
Apoi fusese drumul pe care el îl făcuse până la închisoarea Ila, când răspândise zvonul că Valentin Gjertsen era în spatele crimelor din Maridalen şi Tryvann. Nu că fusese 100% sigur că individul era făptaşul, dar chiar dacă nu el comisese crimele, existaseră suficiente alte motive ca nemernicul să primească o sentinţă cât se putea de lungă. Numai că Truls n-avusese de unde să ştie că deţinuţii aveau să-l omoare. Asta dacă pe el îl omorâseră. Comunicaţiile recente de pe frecvenţa poliţiei sugerau că nu.
Cel mai aproape de crimă Truls se găsise, bineînţeles, în cazul efeminatului machiat din Drammen. Însă aia fusese o treabă care trebuia executată, tipul o ceruse. Chiar o ceruse. Mikael venise la Truls şi îi povestise despre apelul telefonic. Un individ pretindea că ştie că Mikael şi un coleg de-ai lui îl bătuseră măr pe homosexualul care lucra în cadrul Kripos. Şi că avea dovezi. Iar acum voia bani ca să nu meargă mai departe cu povestea. O sută de mii de coroane. Dorea ca banii să-i fie aduşi într-o regiune pustie din apropiere de Drammen. Mikael îi spusese lui Truls să
rezolve problema, căci el mersese prea departe în acest caz. Iar când se urcase în maşină ca să se ducă să-l întâlnească pe individ, Truls ştiuse că
era pe cont propriu. Era complet singur. Cum fusese mereu.
Urmase indicatoarele rutiere până în zona unor drumuri forestiere pustii din apropiere de Drammen şi se oprise într-o curbă de pe o creastă
care cobora abrupt către râu. Aşteptase cinci minute. După care văzuse maşina venind. Aceasta se oprise aproape de el, cu motorul pornit. Truls făcuse ceea ce i se ceruse, adică se îndreptase spre maşină cu plicul maroniu în mână. Geamul portierei coborâse. Individul avea o pălărie de lână şi o eşarfă din mătase înfăşurată în jurul părţii inferioare a feţei. Truls se întrebase dacă tipul nu era cumva retardat; era puţin probabil ca
393
maşina să fi fost furată, iar plăcuţele de înmatriculare se vedeau perfect.
În plus, Mikael descoperise că apelul primit de el provenea dintr-un club din Drammen. Clubul n-avea cum să aibă mulţi angajaţi, aşa că nu era greu ca individul să fie identificat.
Tipul deschisese plicul şi se apucase să numere banii. În mod clar, pierduse la un moment dat socoteala. O luase de la capăt, se încruntase şi îşi ridicase furios privirea.
— Aici nu sunt o sută…
