Încasase lovitura drept în gură, iar Truls simţise bastonul afundându-se în carne şi dinţii trosnind. A doua lovitură îi zdrobise nasul. Uşor. Cartilagii şi oase subţiri. A treia lovitură se auzise ca o bufnitură când lovise fruntea.
După aceea Truls înconjurase maşina şi se urcase pe scaunul pasagerului. Aşteptase ca individul să redevină conştient. Iar după aceea începuse o scurtă discuţie.
— Cine…?
— Unul dintre ei. Ce dovezi ai?
— Eu… eu…
— Ăsta e un pistol Heckler & Koch şi abia aşteaptă să vorbească. Ca atare, care dintre voi va vorbi primul?
— Nu…
— Atunci haide.
— Cel pe care l-aţi bătut. El mi-a povestit. Te rog, aveam doar nevoie…
— Ne-a dat numele?
— Ce? Nu.
— Şi atunci de unde ştii cine suntem?
— Mi-a spus doar povestea. Apoi am verificat descrierile cu cineva de la Kripos. Şi mi-am dat seama că voi doi trebuie să fi fost.
Când îşi zărise faţa în oglinda retrovizoare, individul începuse să geamă
amarnic.
— Doamne! Mi-ai distrus faţa!
— Taci şi stai locului. Individul despre care spui că l-am bătut noi ştie că
ne şantajezi?
— El? Nu, nu, el niciodată n-ar…
— Eşti iubitul lui?
— Nu! Poate că el crede asta, dar…
— Mai ştie cineva?
394
— Nu! Promit! Dă-mi drumul. Promit să nu…
— Aşadar nu ştie nimeni că eşti aici acum.
Truls se bucurase de priveliştea expresiei de stupefacţie a tipului când îşi dădu seama de sensul cuvintelor sale.
— Ba da, ba da, ştiu! Multă lume ştie.
— Nu minţi chiar atât de prost, zisese Truls, lipind ţeava armei de fruntea individului şi simţi arma surprinzător de uşoară. Dar nici prea bine.
După care Truls apăsase pe trăgaci. Nu fusese o decizie grea. Nu avusese de ales. Era o treabă care trebuia făcută. Din simplu instinct de supravieţuire. Individul îi avea cu ceva la mână, iar mai devreme sau mai târziu acel ceva avea să fie folosit. Aşa funcţionau hienele de genul lui.
Laşe şi supuse când erau faţă în faţă, dar lacome şi răbdătoare. Se lăsau umilite, înjosite şi aşteptau, dar atacau imediat ce te întorceai cu spatele.
După aceea ştersese scaunul şi locurile atinse de posibile amprente, îşi înfăşurase o eşarfă în jurul mâinii, dăduse drumul frânei de mână şi pusese schimbătorul de viteze în punctul mort. Apoi împinsese maşina dincolo de marginea drumului. Ascultase în liniştea bizară din jur cum cade. Cu un răpăit surd, urmat de sunetul metalului deformat. Apoi privise în jos, către maşina care zăcea în apele râului de dedesubt.
Se descotorosise de baston cât putuse de repede şi de eficient. Mai jos de-a lungul drumului forestier deschisese geamul portierei şi aruncase bastonul printre copaci. Era improbabilă descoperirea lui, dar dacă s-ar fi întâmplat, pe el nu s-ar fi găsit nicio amprentă sau urmă ADN care să facă
legătura dintre el şi crimă.
Arma era o problemă; glonţul putea face legătura cu arma şi cu el.
Aşteptase să traverseze podul Drammen. Condusese încet şi privise cum arma zboară peste balustradă şi cade în locul unde râul se vărsa în fiord. Un loc unde arma n-avea să mai fie niciodată găsită, sub un munte de apă de zece sau douăzeci de metri înălţime. Apă dubioasă. Apă adâncă.
Nici complet sărată, nici complet dulce. Nici rău absolut, nici bine absolut.
Moartea în zone mărginaşe. Însă Truls citise undeva că existau specii care trăiau în astfel de ape hibride. Ajunseseră atât de pervertite, încât nu se mai puteau descurca cu apa atât de necesară formelor normale de viaţă.
Truls apăsă pe butonul telecomenzii maşinii înainte să ajungă în parcare, iar alarma se opri instantaneu. Nu se vedea nimeni pe afară sau în balcoanele din jur, însă avu impresia că detectează un soi de oftat
395
colectiv de satisfacţie dinspre scările de bloc: era şi timpul, fii mai atent cu propria maşină, puteai fixa durata alarmei, maimuţo.
