"Poliția" de Jo Nesbø

Partea întâi

 6 

1

Fusese o zi lungă şi caldă de septembrie. Lumina transforma fiordul Oslo într-un lac imens de argint topit şi făcea să lucească pantele domoale ale dealurilor îmbrăcate deja în primele nuanţe de toamnă. Era una dintre acele zile care îi făceau pe localnici să jure că n-or să se mute niciodată de acolo. Soarele cobora în spatele culmii Ullern, iar ultimele raze cădeau peste peisajul din jur, peste blocurile pătrăţoase şi terne de apartamente, mărturie a originilor modeste ale oraşului, peste mansardele luxoase cu terase care vorbeau întregii lumi despre aventura petrolieră ce transformase ţara într-una dintre cele mai prospere din lume, peste drogaţii din Stensparken şi peste micul oraş bine organizat unde se înregistrau mai multe supradoze decât în alte capitale europene, de opt ori mai mari. Peste grădini unde trambulinele erau înconjurate cu plase şi unde nu se jucau mai mult de trei copii odată, conform reglementărilor naţionale. Şi peste culmile şi pădurile care înconjurau jumătate din ceea ce este cunoscut sub numele de Căldarea Oslo. Soarele nu voia să

părăsească oraşul; îşi întindea degetele de lumină ca un rămas-bun prelungit trimis prin fereastra unui tren.

Ziua începuse cu un aer rece, limpede şi cu raze puternice ca nişte reflectoare în întunericul unei săli de spectacol. Mai târziu temperatura crescuse, cerul devenise de un albastru mai profund şi briza oferea acea senzaţie fizică plăcută care transforma septembrie în cea mai frumoasă

lună a anului. În amurg, aerul din cartierul rezidenţial de pe dealurile dinspre lacul Maridal se umpluse de arome de mere şi răşină caldă de pin.

Erlend Vennesla se apropia de culmea ultimului deal. De-acum simţea efectele acidului lactic, însă se concentra la apăsarea corectă a pedalelor, ţinând genunchii uşor îndoiţi spre interior. Tehnica adecvată era importantă în astfel de momente. Mai ales când erai obosit şi creierul îţi spunea să-ţi schimbi poziţia, astfel încât să soliciţi muşchii mai puţin obosiţi, dar mai puţin eficienţi. Simţea de-acum cum cadrul rigid al bicicletei absorbea şi folosea fiecare strop de energie, sesizând cum accelera când schimba treapta de viteză şi cum se ridica în pedale, încercând să menţină un ritm constant, de circa 90 de rotaţii pe minut. Îşi verifică pulsul: 168. Îşi îndreptă lanterna frontală către harta de navigaţie

 7 

pe care o prinsese de cadru. Era o hartă detaliată a oraşului Oslo şi a împrejurimilor. Bicicleta şi accesoriile îl costaseră mult peste bugetul unui detectiv recent pensionat. Însă era important să rămână în formă acum, când viaţa îl punea în faţa altor provocări.

Doar câteva provocări, de fapt.

Simţea deja cum acidul lactic îi arde coapsele şi călcâiele, provocându-i durere, dar şi o promisiune frumoasă legată de ceea ce avea să urmeze. O

sărbătoare a endorfinelor. Muşchi oţeliţi. Minte limpede. O bere cu soţia pe balcon, dacă temperatura nu va scădea dramatic după asfinţit.

Brusc, se trezi pe culme. Cărarea se nivela şi descoperi lacul Maridal în faţa lui. Încetini. Ieşise din oraş. De fapt, era chiar absurd ca după 15

minute de pedalat intens din centrul unei capitale europene să te trezeşti înconjurat de ferme, câmpuri şi păduri dese cu poteci care dispăreau în lumina amurgului. Transpiraţia îi provoca mâncărime pe sub casca Bell cenuşiu-închis – costase la fel de mult ca bicicleta pe care i-o cumpărase nepoatei sale Line Marie la împlinirea vârstei de şase ani. Însă păstrase casca. Cele mai multe decese în rândul cicliştilor erau cauzate de rănile la cap.

Îşi verifică pulsul: 175, 172. O mică şi binecuvântată adiere aduse strigăte de bucurie îndepărtate dinspre oraş. Probabil că erau în stadionul Ullevål, unde în acea seară se juca un meci internaţional important. Cu Slovacia sau Slovenia. Erlend Vennesla îşi imagină câteva clipe că

aplauzele erau pentru el. Trecuse ceva vreme de când nu mai primise aplauze. Ultima dată fusese cu ocazia petrecerii de adio de la sediul Kripos din Bryn. Tort, discurs din partea şefului, Mikael Bellman, care de atunci îşi continuase ascensiunea către cea mai înaltă funcţie din poliţie. Iar Erlend primise aplauzele, se uitase în ochii lor, le mulţumise şi chiar simţise un nod în gât înainte de discursul lui scurt. Un discurs simplu, axat pe fapte, cum era acum tradiţia la Kripos. Avusese suişurile şi coborâşurile sale ca detectiv, însă evitase problemele majore. Cel puţin din câte ştia el.

Evident, nimeni nu poate fi sigur că deţine răspunsul corect. Odată cu progresele rapide ale tehnologiei ADN şi cu ordinul superiorilor de a fi folosită pentru cercetarea celor câtorva cazuri nerezolvate, apărea fix riscul acesta. Răspunsuri. Răspunsuri noi. Concluzii. Câtă vreme se concentrau asupra cazurilor nerezolvate era bine, însă Erlend nu pricepea de ce trebuiau irosite resurse pe investigaţii clasate de mult.

 8 

Se întunecase mai tare şi chiar dacă zona era luminată de felinare, Erlend aproape rată indicatorul din lemn care arăta drumul spre pădure.

Iată-l, exact cum şi-l amintea. Viră şi pătrunse pe drumul forestier. Urmă

încet cărarea, fără să-şi piardă echilibrul. Calea îi era luminată de raza lanternei frontale de la cască, însă se oprea brusc în zidul gros de pini de pe ambele laturi, când îşi rotea capul într-o parte sau cealaltă. În faţa lui dansau umbre surprinse şi grăbite, care îşi schimbau forma şi fugeau la adăpost. Aşa îşi imaginase când se pusese în locul ei. Alergând, furişându-se cu o lanternă în mână, după ce fusese sechestrată şi violată mai bine de trei zile.

Când o lumină apăru brusc în faţa lui, Erlend Vennesla crezu pentru o clipă că era lanterna ei şi fugea din nou, iar el era pe motoreta cu care o urmărise şi o prinsese. Lumina din faţă tremură puţin înainte de a cădea drept asupra lui. Erlend se opri, se dădu jos de pe bicicletă şi îşi îndreptă

lanterna spre dispozitivul de monitorizare a pulsului. Deja sub o sută. Nu era rău deloc.

Slăbi cureaua de prindere a căştii, pe care şi-o scoase de pe cap, şi se scărpină. Doamne, bine mai era. Stinse lanterna frontală, atârnă casca de ghidon şi împinse bicicleta spre sursa de lumină. Auzea casca lovindu-se de cadrul metalic al bicicletei.

Se opri aproape de lanternă. Fasciculul puternic îi rănea ochii. Oarecum nedumerit, avu impresia că se aude respirând greu. Ciudat că pulsul lui era aşa de rar. Sesiză o mişcare, ceva care era ridicat dincolo de cercul mare şi tremurător de lumină, auzi un şuierat slab prin aer şi în acea clipă

îl fulgeră un gând: n-ar fi trebuit să facă asta, n-ar fi trebuit să-şi dea casca jos. Cele mai multe decese în rândul bicicliştilor…

Avu senzaţia că gândul prinde glas, ca o fereastră în timp, ca o imagine complet deconectată pentru o clipă.

Erlend Vennesla se uită uluit drept înainte şi simţi un fir fierbinte de sudoare coborându-i pe frunte. Rosti ceva, dar suna incoerent, ca şi cum legătura dintre creier şi gură fusese retezată. Auzi din nou un şuierat moale. Apoi sunetul încetă. Încetară toate sunetele, nu-şi mai auzea nici propria respiraţie. Descoperi că e în genunchi, iar bicicleta îi alunecă încet într-un şanţ. În faţa lui dansa un cerc galben de lumină, care însă dispăru când firul de sudoare îi ajunse în ochi, orbindu-l.

Simţi a treia lovitură ca şi când un sloi de gheaţă i-ar fi pătruns în cap,

 9 

gât şi corp. Totul în jur a încremenit.

Nu vreau să mor, îşi zise el, încercând să ridice un braţ deasupra capului, dar înţelese că era paralizat, nu se putea clinti.

Nu înregistră a patra lovitură, deşi mirosul de pământ jilav îi spunea că

fusese doborât. Clipi de mai multe ori şi vederea îi reveni la un ochi. Văzu lângă faţa lui o pereche de cizme mari, murdare, în noroi. Tocurile se înălţată, apoi cizmele se desprinseră de la sol şi aterizară. Mişcarea se repetă: tocuri înălţate şi cizme care se desprind. Ca şi cum atacatorul sărea pe loc. Sărea ca să prindă şi mai multă forţă în lovituri. Ultimul gând fu acela că trebuia să-şi amintească numele ei, nu avea voie să-l uite.

 10 

2

Ofiţerul Anton Mittet luă paharul de plastic pe jumătate plin din micul aparat roşu Nespresso D290, se aplecă şi îl puse pe podea. Nu avea unde altundeva să îl aşeze. După aceea scoase o nouă capsulă de cafea, verifică

dacă învelişul din aluminiu era intact, după care o introduse în aparat; aşeză un pahar gol de plastic în locaşul potrivit şi apăsă una dintre tastele iluminate.

Se uită la ceas, în vreme ce aparatul începu să sfârâie şi să