Doar câteva provocări, de fapt.

Simţea deja cum acidul lactic îi arde coapsele şi călcâiele, provocându-i durere, dar şi o promisiune frumoasă legată de ceea ce avea să urmeze. O

sărbătoare a endorfinelor. Muşchi oţeliţi. Minte limpede. O bere cu soţia pe balcon, dacă temperatura nu va scădea dramatic după asfinţit.

Brusc, se trezi pe culme. Cărarea se nivela şi descoperi lacul Maridal în faţa lui. Încetini. Ieşise din oraş. De fapt, era chiar absurd ca după 15

minute de pedalat intens din centrul unei capitale europene să te trezeşti înconjurat de ferme, câmpuri şi păduri dese cu poteci care dispăreau în lumina amurgului. Transpiraţia îi provoca mâncărime pe sub casca Bell cenuşiu-închis – costase la fel de mult ca bicicleta pe care i-o cumpărase nepoatei sale Line Marie la împlinirea vârstei de şase ani. Însă păstrase casca. Cele mai multe decese în rândul cicliştilor erau cauzate de rănile la cap.

Îşi verifică pulsul: 175, 172. O mică şi binecuvântată adiere aduse strigăte de bucurie îndepărtate dinspre oraş. Probabil că erau în stadionul Ullevål, unde în acea seară se juca un meci internaţional important. Cu Slovacia sau Slovenia. Erlend Vennesla îşi imagină câteva clipe că

aplauzele erau pentru el. Trecuse ceva vreme de când nu mai primise aplauze. Ultima dată fusese cu ocazia petrecerii de adio de la sediul Kripos din Bryn. Tort, discurs din partea şefului, Mikael Bellman, care de atunci îşi continuase ascensiunea către cea mai înaltă funcţie din poliţie. Iar Erlend primise aplauzele, se uitase în ochii lor, le mulţumise şi chiar simţise un nod în gât înainte de discursul lui scurt. Un discurs simplu, axat pe fapte, cum era acum tradiţia la Kripos. Avusese suişurile şi coborâşurile sale ca detectiv, însă evitase problemele majore. Cel puţin din câte ştia el.

Evident, nimeni nu poate fi sigur că deţine răspunsul corect. Odată cu progresele rapide ale tehnologiei ADN şi cu ordinul superiorilor de a fi folosită pentru cercetarea celor câtorva cazuri nerezolvate, apărea fix riscul acesta. Răspunsuri. Răspunsuri noi. Concluzii. Câtă vreme se concentrau asupra cazurilor nerezolvate era bine, însă Erlend nu pricepea de ce trebuiau irosite resurse pe investigaţii clasate de mult.

 8 

Se întunecase mai tare şi chiar dacă zona era luminată de felinare, Erlend aproape rată indicatorul din lemn care arăta drumul spre pădure.

Iată-l, exact cum şi-l amintea. Viră şi pătrunse pe drumul forestier. Urmă

încet cărarea, fără să-şi piardă echilibrul. Calea îi era luminată de raza lanternei frontale de la cască, însă se oprea brusc în zidul gros de pini de pe ambele laturi, când îşi rotea capul într-o parte sau cealaltă. În faţa lui dansau umbre surprinse şi grăbite, care îşi schimbau forma şi fugeau la adăpost. Aşa îşi imaginase când se pusese în locul ei. Alergând, furişându-se cu o lanternă în mână, după ce fusese sechestrată şi violată mai bine de trei zile.

Când o lumină apăru brusc în faţa lui, Erlend Vennesla crezu pentru o clipă că era lanterna ei şi fugea din nou, iar el era pe motoreta cu care o urmărise şi o prinsese. Lumina din faţă tremură puţin înainte de a cădea drept asupra lui. Erlend se opri, se dădu jos de pe bicicletă şi îşi îndreptă

lanterna spre dispozitivul de monitorizare a pulsului. Deja sub o sută. Nu era rău deloc.

Slăbi cureaua de prindere a căştii, pe care şi-o scoase de pe cap, şi se scărpină. Doamne, bine mai era. Stinse lanterna frontală, atârnă casca de ghidon şi împinse bicicleta spre sursa de lumină. Auzea casca lovindu-se de cadrul metalic al bicicletei.

Se opri aproape de lanternă. Fasciculul puternic îi rănea ochii. Oarecum nedumerit, avu impresia că se aude respirând greu. Ciudat că pulsul lui era aşa de rar. Sesiză o mişcare, ceva care era ridicat dincolo de cercul mare şi tremurător de lumină, auzi un şuierat slab prin aer şi în acea clipă

îl fulgeră un gând: n-ar fi trebuit să facă asta, n-ar fi trebuit să-şi dea casca jos. Cele mai multe decese în rândul bicicliştilor…

Avu senzaţia că gândul prinde glas, ca o fereastră în timp, ca o imagine complet deconectată pentru o clipă.

Erlend Vennesla se uită uluit drept înainte şi simţi un fir fierbinte de sudoare coborându-i pe frunte. Rosti ceva, dar suna incoerent, ca şi cum legătura dintre creier şi gură fusese retezată. Auzi din nou un şuierat moale. Apoi sunetul încetă. Încetară toate sunetele, nu-şi mai auzea nici propria respiraţie. Descoperi că e în genunchi, iar bicicleta îi alunecă încet într-un şanţ. În faţa lui dansa un cerc galben de lumină, care însă dispăru când firul de sudoare îi ajunse în ochi, orbindu-l.

Simţi a treia lovitură ca şi când un sloi de gheaţă i-ar fi pătruns în cap,

 9 

gât şi corp. Totul în jur a încremenit.

Nu vreau să mor, îşi zise el, încercând să ridice un braţ deasupra capului, dar înţelese că era paralizat, nu se putea clinti.

Nu înregistră a patra lovitură, deşi mirosul de pământ jilav îi spunea că

fusese doborât. Clipi de mai multe ori şi vederea îi reveni la un ochi. Văzu lângă faţa lui o pereche de cizme mari, murdare, în noroi. Tocurile se înălţată, apoi cizmele se desprinseră de la sol şi aterizară. Mişcarea se repetă: tocuri înălţate şi cizme care se desprind. Ca şi cum atacatorul sărea pe loc. Sărea ca să prindă şi mai multă forţă în lovituri. Ultimul gând fu acela că trebuia să-şi amintească numele ei, nu avea voie să-l uite.

 10 

2

Ofiţerul Anton Mittet luă paharul de plastic pe jumătate plin din micul aparat roşu Nespresso D290, se aplecă şi îl puse pe podea. Nu avea unde altundeva să îl aşeze. După aceea scoase o nouă capsulă de cafea, verifică

dacă învelişul din aluminiu era intact, după care o introduse în aparat; aşeză un pahar gol de plastic în locaşul potrivit şi apăsă una dintre tastele iluminate.

Se uită la ceas, în vreme ce aparatul începu să sfârâie şi să

bolborosească. În curând avea să fie miezul nopţii. Schimb de tură. Ea îl aştepta acasă, dar el se gândea să o înveţe mai întâi pe fata nouă cum stă

treaba; în definitiv, era doar o tânără absolventă. Silje, sau cum o chema?

Anton Mittet privi cafeaua curgând. Oare s-ar mai fi oferit să prepare cafea dacă ar fi fost vorba de un coleg bărbat? Nu era sigur, oricum nu conta, renunţase de mult să caute răspuns la astfel de întrebări. În cameră

se lăsase o linişte atât de profundă, încât auzi picăturile de lichid aproape transparente căzând în pahar. Capsula nu mai avea de oferit culoare sau gust în plus, însă era esenţială prinderea fiecărei picături; pentru tânăra femeie avea să fie un schimb de noapte lung. Fără compania altei persoane, fără vreo acţiune, fără ceva anume de făcut în afară de a se uita pe pereţii goi ai clădirii Rikshospital. Anton decisese că ar fi fost frumos să

bea o cafea împreună, înainte de a pleca acasă. Luă ambele pahare şi se întoarse. Paşii lui stârneau ecou, sunetul izbindu-se de pereţi. Trecu pe lângă uşi închise, încuiate. Ştia că în spatele lor nu era nimic şi nimeni, doar alţi pereţi goi. Norvegia se gândise la viitor când construise Rikshospital, căci norvegienii se înmulţeau, îmbătrâneau, ajungeau infirmi şi aveau nevoi tot mai complexe. Abordaseră proiectul din perspectivă

extinsă, cum procedaseră nemţii cu autostrăzile şi suedezii cu aeroporturile. Avuseseră însă aceeaşi senzaţie legată de viitor cei câţiva şoferi germani care traversau peisajul rural într-o izolare maiestuoasă, înaintând de-a lungul mamuţilor de beton în anii 1930 sau pasagerii suedezi care se grăbeau să străbată saloanele supradimensionate din Arlanda în anii 1960? Simţiseră că erau înconjuraţi de fantome? Că aceste fantome existau chiar dacă imobilele erau noi şi nimeni nu murise încă

într-un accident de maşină sau de avion? Că în orice moment farurile unei

 11 

maşini puteau descoperi o familie abandonată pe asfalt, privind în gol spre luminile care se apropiau, cu membrii ei plini de sânge, livizi, tatăl înfipt într-un ciot metalic, mama având capul răsucit nefiresc la spate, iar copilul cu membrele contorsionate într-o parte? Că prin cortina de plastic de deasupra benzii rulante de la sosiri din Arlanda puteau începe să curgă

cadavre carbonizate, cu pielea încă arzând şi topind cauciucul, cu gurile căscate într-un urlet mut, cu fumul încă ieşind din trupurile lor? Niciun doctor nu fusese în stare să-i spună pentru ce avea să fie utilizată acea aripă a clădirii; tot ce se ştia era că în spatele acelor uşi închise aveau să

moară oameni. Se simţea de-acum în aer: cadavrele invizibile cu suflete neîmpăcate fuseseră deja internate acolo.

Anton coti şi văzu un alt coridor înainte, slab luminat, la fel de pustiu ca restul spaţiilor şi atât de simetric, încât genera o curioasă impresie de trompe d’oeil: femeia în uniformă care stătea pe scaun în capăt părea doar o mică poză lipită pe un perete gol.

— Ţi-am adus o cafea, zise el, postându-se lângă ea.

Să fi avut 20 de ani? Un pic mai mult. Poate 22.

— Mersi, dar mi-am adus cafea, răspunse ea, scoţând un termos din rucsacul mic pe care îl pusese lângă scaun.

În glasul ei se auzea, abia perceptibil, o intonaţie ca de cântec, probabil rămăşiţa vreunui dialect din nord.

— Asta e mai bună, replică el, cu mâna întinsă.

Ea ezită, după care acceptă paharul.

— Şi mai e şi gratis, zise Anton, ducându-şi discret mâna la spate şi frecându-şi buricele fripte ale degetelor de materialul rece al hainei. De fapt, avem un super aparat de cafea doar pentru noi. E pe coridor, mai jos, lângă…

— L-am văzut când am venit. Însă regula spune că nu trebuie să ne mişcăm de lângă uşa pacientului, aşa că mi-am adus cafea de acasă.