bolborosească. În curând avea să fie miezul nopţii. Schimb de tură. Ea îl aştepta acasă, dar el se gândea să o înveţe mai întâi pe fata nouă cum stă
treaba; în definitiv, era doar o tânără absolventă. Silje, sau cum o chema?
Anton Mittet privi cafeaua curgând. Oare s-ar mai fi oferit să prepare cafea dacă ar fi fost vorba de un coleg bărbat? Nu era sigur, oricum nu conta, renunţase de mult să caute răspuns la astfel de întrebări. În cameră
se lăsase o linişte atât de profundă, încât auzi picăturile de lichid aproape transparente căzând în pahar. Capsula nu mai avea de oferit culoare sau gust în plus, însă era esenţială prinderea fiecărei picături; pentru tânăra femeie avea să fie un schimb de noapte lung. Fără compania altei persoane, fără vreo acţiune, fără ceva anume de făcut în afară de a se uita pe pereţii goi ai clădirii Rikshospital. Anton decisese că ar fi fost frumos să
bea o cafea împreună, înainte de a pleca acasă. Luă ambele pahare şi se întoarse. Paşii lui stârneau ecou, sunetul izbindu-se de pereţi. Trecu pe lângă uşi închise, încuiate. Ştia că în spatele lor nu era nimic şi nimeni, doar alţi pereţi goi. Norvegia se gândise la viitor când construise Rikshospital, căci norvegienii se înmulţeau, îmbătrâneau, ajungeau infirmi şi aveau nevoi tot mai complexe. Abordaseră proiectul din perspectivă
extinsă, cum procedaseră nemţii cu autostrăzile şi suedezii cu aeroporturile. Avuseseră însă aceeaşi senzaţie legată de viitor cei câţiva şoferi germani care traversau peisajul rural într-o izolare maiestuoasă, înaintând de-a lungul mamuţilor de beton în anii 1930 sau pasagerii suedezi care se grăbeau să străbată saloanele supradimensionate din Arlanda în anii 1960? Simţiseră că erau înconjuraţi de fantome? Că aceste fantome existau chiar dacă imobilele erau noi şi nimeni nu murise încă
într-un accident de maşină sau de avion? Că în orice moment farurile unei
11
maşini puteau descoperi o familie abandonată pe asfalt, privind în gol spre luminile care se apropiau, cu membrii ei plini de sânge, livizi, tatăl înfipt într-un ciot metalic, mama având capul răsucit nefiresc la spate, iar copilul cu membrele contorsionate într-o parte? Că prin cortina de plastic de deasupra benzii rulante de la sosiri din Arlanda puteau începe să curgă
cadavre carbonizate, cu pielea încă arzând şi topind cauciucul, cu gurile căscate într-un urlet mut, cu fumul încă ieşind din trupurile lor? Niciun doctor nu fusese în stare să-i spună pentru ce avea să fie utilizată acea aripă a clădirii; tot ce se ştia era că în spatele acelor uşi închise aveau să
moară oameni. Se simţea de-acum în aer: cadavrele invizibile cu suflete neîmpăcate fuseseră deja internate acolo.
Anton coti şi văzu un alt coridor înainte, slab luminat, la fel de pustiu ca restul spaţiilor şi atât de simetric, încât genera o curioasă impresie de trompe d’oeil: femeia în uniformă care stătea pe scaun în capăt părea doar o mică poză lipită pe un perete gol.
— Ţi-am adus o cafea, zise el, postându-se lângă ea.
Să fi avut 20 de ani? Un pic mai mult. Poate 22.
— Mersi, dar mi-am adus cafea, răspunse ea, scoţând un termos din rucsacul mic pe care îl pusese lângă scaun.
În glasul ei se auzea, abia perceptibil, o intonaţie ca de cântec, probabil rămăşiţa vreunui dialect din nord.
— Asta e mai bună, replică el, cu mâna întinsă.
Ea ezită, după care acceptă paharul.
— Şi mai e şi gratis, zise Anton, ducându-şi discret mâna la spate şi frecându-şi buricele fripte ale degetelor de materialul rece al hainei. De fapt, avem un super aparat de cafea doar pentru noi. E pe coridor, mai jos, lângă…
— L-am văzut când am venit. Însă regula spune că nu trebuie să ne mişcăm de lângă uşa pacientului, aşa că mi-am adus cafea de acasă.
Anton Mittet sorbi din paharul lui.
— Bine gândit, dar e doar un singur coridor care duce către camera asta. Suntem la etajul trei şi între locul ăsta şi aparatul de cafea toate uşile sunt încuiate. E imposibil să treci pe aici fără să fii observat, chiar dacă ne servim singuri cu cafea.
— Sună liniştitor, dar cred că o să respect regulile.
Tânăra schiţă un zâmbet, după care, ca să contrabalanseze reproşul
12
implicit, luă o gură de cafea.
Anton simţi un început de iritare şi dădu să spună ceva legat de gândirea independentă care se dezvoltă odată cu experienţa, dar nu reuşi să formuleze ideea deoarece atenţia îi fu atrasă de ceva ce se petrecea mai jos pe coridor. O siluetă albă părea să vină plutind spre ei. O auzi pe Silje ridicându-se de pe scaun. Silueta căpătă contururi mai ferme. Se transformă într-o asistentă blondă şi durdulie, îmbrăcată într-o uniformă
largă. Anton ştia că femeia era în tura de noapte. Şi că în noaptea următoare era liberă.
— Seara bună, zise asistenta zâmbind, ţinând două seringi într-o mână, iar cu cealaltă încercând să deschidă uşa.
— O secundă, interveni Silje. Mă tem că trebuie să vă văd legitimaţia.
De asemenea, ştiţi parola zilei?
Asistenta se uită surprinsă la Anton.
— Asta în afară de cazul în care colegul meu garantează pentru dumneavoastră, continuă Silje.
Anton încuviinţă.
— Intră, Mona.
Asistenta deschise uşa şi Anton o urmări cum intră în salon. În camera întunecată putea zări aparatele din jurul patului şi nişte degete de la picioare ivindu-se de sub pătură. Pacientul era atât de înalt, încât fuseseră
nevoiţi să ceară un pat mai lung. Uşa se închise.
— Bine, rosti Anton zâmbindu-i tinerei şi remarcând că acesteia nu-i plăcuse comportamentul lui.
Ştia că ea îl socotea un misogin care tocmai evaluase o colegă mai tânără. Numai că ea era o începătoare, pentru numele lui Dumnezeu, se presupunea că în anul de practică ar fi trebuit să înveţe de la ofiţerii cu experienţă. Anton rămase locului, balansându-se pe călcâie, nesigur asupra modului de gestionare a situaţiei. Tânăra vorbi prima.
— Cum am mai spus, am citit regulile şi regulamentele. Şi presupun că
