Conform manualului de terapie, ar fi trebuit să întrebe: E important pentru dumneavoastră ca eu să înţeleg? sau ceva de genul ăsta. Însă nu se mai deranja cu astfel de proceduri.
— Răul nu există deoarece totul e malefic. Spaţiul cosmic e întunecat.
Noi suntem născuţi malefici. Răul este începutul, evident. După aceea, uneori, apare o fărâmă de lumină. Dar e doar temporară, deoarece noi trebuie să ne întoarcem în întuneric. Şi exact asta se petrece în vis.
— Continuaţi, zise Aune, răsucindu-se pe scaunul cu rotile şi privind pe fereastră, cu un aer gânditor.
1 Album din anii 1970 al faimoasei trupe de rock psihedelic Pink Floyd.
21
Adoptase acel aer ca să mascheze faptul că nu dorea decât să se uite la altceva decât la expresia de pe chipul omului din faţa lui, o combinaţie de autocompătimire şi satisfacţie de sine. În mod cert, individul se considera unic, un caz greu pentru un psiholog. Omul mai făcuse terapie şi înainte, evident. Aune urmări un parcagiu care mergea crăcănat ca un şerif şi se întrebă pentru ce alte profesii ar fi fost făcut. Şi ajunse rapid la o concluzie. Pentru niciuna. Pe lângă asta, iubea psihologia, îi plăcea să
navigheze în teritoriul dintre ceea ce se ştia şi ceea ce nu se ştia, să
combine bagajul lui considerabil de cunoştinţe factuale cu intuiţia şi curiozitatea. Cel puţin asta îşi spunea în fiecare dimineaţă. Atunci de ce stătea acolo dorindu-şi ca individul din faţa lui să tacă şi să dispară? Să fi fost de vină persoana sau meseria lui de terapeut? Schimbarea fusese declanşată de Ingrid şi ultimatumul explicit legat de faptul că el trebuia să
muncească mai puţin şi să fie mai prezent pentru ea şi fiica lor, Aurora.
Aşa că renunţase la cercetarea cronofagă, la munca de consultant pentru Serviciul de Investigaţii Criminale şi la cursurile de la PHS, colegiul de pregătire a poliţiştilor. Devenise terapeut cu normă întreagă şi program fix. Priorităţile păruseră o decizie greu de luat. Dintre lucrurile la care renunţase, oare ce îi lipsea cu adevărat? Îi lipsea munca de profiler al sufletelor cu adevărat bolnave care ucideau atât de brutal şi oribil încât abia mai putea dormi? Ca să fie trezit intempestiv de inspectorul Harry Hole, care voia răspunsuri rapide la întrebări imposibile? Îi lipsea Hole, care îl transformase în imaginea sa în oglindă de vânător înfometat, epuizat şi maniac? Răstindu-se la oricine i-ar fi perturbat munca legată de singurul lucru pe care îl credea important şi înstrăinându-şi astfel colegii, familia şi prietenii?
La naiba, nu-i lipseau toate astea. Însă îi lipsea importanţa acelei munci.
Îi lipsea sentimentul că salva vieţi. Nu vieţile unor sinucigaşi care gândeau raţional şi care, din când în când, îl determinau să se întrebe de ce să nu le fie îngăduit acestor fiinţe să moară, dacă viaţa este o experienţă atât de dureroasă pe care n-o putem schimba? Îi lipsea senzaţia că e activ, că poate interveni, că e cel care poate salva partea inocentă de partea vinovată a sufletului, cel care putea face ceea ce nimeni altcineva nu putea, deoarece el – Ståle Aune – era cel mai bun.
Atât de simplu. Da, îi lipsea Harry Hole. Îi lipseau clipele când îl auzea pe
22
alcoolicul înalt şi morocănos la telefon, cerându-i – sau, mai exact, ordonându-i – să-şi îndeplinească datoria socială, cerându-i să sacrifice viaţa de familie şi orele de somn pentru a prinde un rebut al societăţii.
Numai că Harry Hole nu mai era la Serviciul de Investigaţii Criminale şi nimeni altcineva de acolo nu-l mai suna. Privirea lui parcurse din nou paginile ziarului. Avusese loc o conferinţă de presă. Trecuseră aproape trei luni de la uciderea ofiţerului de poliţie în Maridalen, iar anchetatorii încă
nu aveau vreun fir sau vreun suspect. Acesta era genul de problemă
pentru care era sunat în vremuri demult apuse. Crima avusese loc în acelaşi loc şi la aceeaşi dată cu o crimă veche, rămasă nerezolvată. Victima era un poliţist care lucrase la cazul iniţial.
Însă asta fusese demult. Acum problema lui era insomnia unui afacerist epuizat, care îi era nesuferit. În scurtă vreme, Aune avea să înceapă
întrebările de eliminare a tulburărilor de stres posttraumatic. Individul nu era afectat de coşmaruri, era doar preocupat să revină la productivitatea spectaculoasă dinainte. Aune avea să-i dea o copie a articolului Terapia repetării în imaginaţie, al lui Krakow şi… nu-şi mai amintea celelalte nume de autori. Avea să-i ceară să-şi noteze coşmarurile şi să vină cu însemnările la următoarea şedinţă. După aceea, aveau să creeze împreună
o alternativă, un final fericit al coşmarului, pe care aveau să-l repete în minte, ca visul să fie mai lesne de gestionat sau să dispară.
Aune auzi vocea monotonă, adormitoare, a pacientului şi se gândi că
ancheta crimei din Maridalen fusese compromisă din prima zi. Chiar şi când ieşiseră la iveală similitudinile frapante cu cazul Sandra Tveten –
data, locul – şi legătura dintre victime, Kripos şi Serviciul de Investigaţii Criminale nu progresaseră. Iar acum le cereau oamenilor să vină cu informaţii noi, oricât de irelevante ar fi. Ăsta fusese subiectul conferinţei de presă din ziua anterioară. Aune bănuia că era un joc al poliţiei pentru public, să arate că face totuşi ceva, nu e paralizată. Chiar dacă, în realitate, era fix aşa: conducerea neajutorată sub atacul public, recurgând disperată
la cetăţeni cu mesajul „haide să vedem dacă vă descurcaţi voi mai bine”.
Se uită la poza de la conferinţa de presă. O recunoscu pe Beate Lønn; Gunnar Hagen, şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, semăna tot mai mult cu un călugăr din pricina cheliei strălucitoare înconjurate de păr în forma unei coroane de lauri. Fusese acolo chiar şi Mikael Bellman, noul şef al poliţiei; în definitiv, era vorba de uciderea unuia de-ai lor. Crispat.
23
Mai slab decât şi-l amintea Aune. Buclele telegenice care ameninţau la un moment dat să devină prea lungi fuseseră în mod evident tăiate cândva, între momentul când era şef Kripos şi Orgkrim şi cel în care ajunsese şef peste toţi poliţiştii. Aune se gândi la aspectul aproape feminin al lui Bellman, accentuat de genele lungi şi de pielea bronzată, cu bine cunoscutele pete albe. Niciuna dintre aceste pete nu se vedea în poză.
Cazul nerezolvat de omor al unui ofiţer de poliţie însemna, evident, cel mai prost start posibil pentru un şef al poliţiei care se baza pe reuşite în ascensiunea sa meteorică. Bellman aplanase războaiele drogurilor din Oslo, însă avea să fie uitat rapid. Era adevărat că poliţistul pensionat Erlen Vannesla nu fusese ucis la datorie în sens formal, dar cei mai mulţi ştiau că
moartea sa era cumva legată de cazul Sandra Tveten. Aşa că Bellman mobilizase toţi ofiţerii disponibili şi toate ajutoarele externe posibile. Cu excepţia lui, Ståle Aune. El fusese tăiat de pe listele lor. Firesc, chiar el le ceruse s-o facă.
Iar acum iarna venise devreme şi se instalase senzaţia că zăpada avea să se aştearnă peste pistele cazului. Piste moarte. Piste inexistente. Asta declarase voalat Beate Lønn la conferinţa de presă, nu aveau probe în ancheta criminalistică. Era clar că verificaseră probele din dosarul Sandra Tveten. Suspecţi, rude, prieteni, ba chiar colegi ai lui Vennesla care lucraseră la caz. Fără succes.
În încăpere se lăsase liniştea şi Ståle Aune îşi dădu seama din expresia pacientului că tocmai pusese o întrebare şi aştepta răspunsul psihologului.
— Hmm, rosti Aune, odihnindu-şi bărbia în pumn şi uitându-se în ochii celuilalt. Ce crezi tu despre asta?
Citi uimirea în ochii omului şi pentru o clipă se temu că acesta îi ceruse un pahar cu apă sau ceva asemănător.
— Ce cred despre faptul că ea zâmbea? Sau despre fasciculul de lumină?
— Despre amândouă.
— Uneori cred că zâmbeşte pentru că mă place. Apoi pentru că vrea să
fac ceva. Iar când nu mai zâmbeşte, lumina din ochii ei dispare şi atunci e prea târziu ca să aflu, căci nu mai vrea să-mi vorbească. Sau poate e amplificatorul. Ori altceva.
— Ăăă… amplificatorul?
