Hagen aruncă o privire la hârtia de pe pupitru. Două rânduri. Asta era tot. Două rânduri pentru o şedinţă de dimineaţă.

Gunnar Hagen îşi drese glasul.

— Bună dimineaţa, oameni buni. Aşa cum aţi aflat mulţi dintre voi,

 27 

după conferinţa de presă de ieri am primit un număr de apeluri telefonice.

În total 89, dintre care câteva sunt cercetate chiar acum.

Nu era nevoie să spună ce ştia toată lumea, că după trei luni de la crimă ajunseseră de unde-au plecat; 95% din apeluri însemnau pierdere de timp: lunaticii obişnuiţi care sunau mereu, beţivi, indivizi care voiau să-l înfunde pe bărbatul cu care le fugise nevasta, un vecin care încerca să se eschiveze de îndatoririle legate de curăţenie, glumeţi sau oameni disperaţi după un pic de atenţie, după cineva cu care să vorbească. Prin câteva, voia să spună patru apeluri. Patru ponturi. Iar când afirma că acestea erau cercetate minţea, căci etapa aceasta se încheiase. Duseseră exact acolo unde se aflau şi acum: nicăieri.

— Astăzi avem un oaspete de seamă, zise Hagen şi imediat îşi dădu seama că vorbele lui puteau fi luate drept sarcasm. Şeful poliţiei ar dori să

ni se alăture şi să rostească câteva cuvinte. Mikael…

Hagen închise dosarul din faţa lui, îl ridică şi îl aşeză pe masă ca şi cum ar fi conţinut o grămadă de documente importante şi nu o singură foaie de hârtie. Spera că mai atenuase din acel „de seamă” folosind numele de botez al lui Bellman şi dând din cap în direcţia bărbatului care aştepta lângă uşa din fundul încăperii.

Tânărul şef al poliţiei se sprijinea de perete cu braţele încrucişate la piept, aşteptând clipa când toată lumea avea să se întoarcă pentru a se uita la el. Cu o mişcare fluidă şi energică se desprinse de perete şi porni către pupitru. Zâmbea ca şi cum s-ar fi gândit la ceva amuzant, iar când se răsuci spre pupitru cu o mişcare lejeră din călcâie, sprijinindu-se cu antebraţele pe el, aplecându-se înainte şi cuprinzând auditoriul cu privirea ca pentru a transmite că nu venise cu un discurs pregătit, lui Hagen îi trecu prin minte că Bellman mai bine ar livra ce promitea intrarea sa.

— Unii dintre voi poate ştiţi că sunt alpinist, iar când mă scol dimineaţa în zile precum cea de azi, mă uit pe fereastră şi constat că vizibilitatea e zero şi prognoza spune să ne aşteptăm la şi mai multă zăpadă şi rafale de vânt, în mintea mea apare un vârf de munte pe care intenţionam odinioară să-l cuceresc, începu Mikael.

Bellman făcu o pauză şi Hagen îşi dădu seama că neaşteptata introducere funcţiona: le captase atenţia colegilor. Deocamdată. Însă

Hagen ştia că toleranţa oamenilor epuizaţi la poveşti de adormit copii era mai scăzută ca oricând şi că aceştia n-aveau de gând să mascheze acest

 28 

lucru. Bellman era prea tânăr, prea proaspăt în funcţie şi ajunsese prea repede în acel post ca să-şi permită să le testeze răbdarea.

— Ca o coincidenţă, acel pisc se numeşte la fel ca această încăpere.

Acelaşi nume pe care unii dintre voi l-aţi dat cazului Vennesla. K2. Este un nume bun. Al doilea vârf din lume ca înălţime. Muntele Sălbatic. Cel mai greu de cucerit din lume. Un alpinist din patru moare. Plănuiam să

abordăm urcuşul dinspre sud, pe traseul cunoscut sub numele de Linia Magică. A mai fost parcurs doar de două ori până acum şi este considerat de mulţi o sinucidere ritualică. O uşoară schimbare de vreme şi de vânt şi te trezeşti învăluit în zăpadă şi prins în mijlocul unor temperaturi pe care nimeni nu le poate suporta, cel puţin nu cu mai puţin oxigen pe metru cub decât în mediul subacvatic. Şi, cum aici e Himalaya, toată lumea ştie că va fi o schimbare a vremii şi a vântului.

Pauză.

— Aşa că de ce să mă caţăr pe acest vârf dintre toate vârfurile din lume?

Altă pauză. Mai lungă, ca şi cum ar fi aşteptat să răspundă cineva. În continuare cu zâmbetul pe buze. Pauza se lungi.

Prea mult, îşi zise Hagen. Poliţiştilor nu le plac efectele teatrale.

— Pentru că… Bellman bătu cu arătătorul în pupitru… pentru că e cel mai dificil vârf din lume. Fizic şi mental. Nu ai parte de nicio clipă de plăcere în timpul ascensiunii, doar de anxietate, sudoare, teamă, acrofobie, lipsă de oxigen, diverse grade de panică şi o şi mai periculoasă

apatie. Iar când ajungi sus, nu savurezi momentul de triumf, doar cauţi să

produci probe că ai fost acolo, o poză sau două, căci nu-ţi permiţi să te amăgeşti că greul a trecut, nu-ţi permiţi să aluneci într-o moţăială

agreabilă, continui să fii concentrat, să faci ce trebuie, sistematic, ca un robot, în timp ce monitorizezi situaţia. Să o monitorizezi permanent. Cum e vremea? Ce semnale îţi trimite corpul? Unde ne aflăm? De când suntem aici? Cum se descurcă ceilalţi din echipă?

Se dădu în spate cu un pas de la pupitru.

— K2 înseamnă căţărare în toate sensurile. Chiar şi atunci când cobori.

De aceea am vrut să încercăm.

Încăperea era tăcută. O linişte deplină. Niciun căscat demonstrativ, nimeni care să-şi frece picioarele pe sub scaun.

Doamne, i-a prins, îşi zise Hagen.

 29 

— Două cuvinte, continuă Bellman. Curaj şi solidaritate. M-am gândit să includ şi ambiţie, dar acest cuvânt nu este suficient de important şi de mare prin comparaţie cu celelalte două. Aşa că v-aţi putea întreba ce sens au curajul şi solidaritatea, dacă nu există un scop şi nici ambiţie. Lupta de dragul luptei? Onoare fără răsplată? Da, spun eu, luptă de dragul luptei.

Onoare fără răsplată. Peste ani, când încă se va vorbi de cazul Vennesla, asta se va întâmpla deoarece a însemnat o căţărare continuă. Pentru că

părea imposibil de rezolvat. Muntele era prea înalt, vremea prea schimbătoare, aerul prea rarefiat. Totul era împotrivă. Relatarea ascensiunii va transforma cazul în mit, într-una dintre poveştile spuse la foc de tabără. Aşa cum cei mai mulţi alpinişti din lume nici măcar n-au ajuns la poalele K2, poţi munci întreaga viaţă fără să ai parte de un astfel de caz. Dacă ar fi fost rezolvat în primele săptămâni, lumea l-ar fi uitat repede. Căci ce au în comun toate cazurile legendare de crimă din istorie?

Bellman aşteptă. Dădu din cap ca şi cum cei din încăpere îi oferiseră un răspuns.

— Au avut nevoie de timp. Au fost o ascensiune continuă.

O voce de lângă Hagen şopti:

— Churchill, mori de ciudă!

Hagen se răsuci şi o văzu pe Beate Lønn, cu un zâmbet maliţios pe chip.

Încuviinţă şi se uită la ofiţerii din jur. Un truc vechi, dar care încă

funcţiona. Unde cu doar câteva minute înainte văzuse un morman de cenuşă rece, acum erau tăciuni aprinşi de vorbele lui Bellman. Numai că

Hagen ştia că aceşti tăciuni n-aveau să rămână aprinşi multă vreme dacă

nu apăreau rezultate.

Trei minute mai târziu, Bellman încheie discursul şi părăsi podiumul cu un zâmbet larg, în aplauzele oamenilor. Hagen aplaudă şi el din datorie, nemulţumit că trebuia să se întoarcă la pupitru şi să oprească spectacolul cu vestea că unitatea va fi redusă la 35 de oameni. Ordinele lui Bellman, dar conveniseră că era mai bine să nu fie comunicate de şeful poliţiei.

Hagen păşi în faţă, îşi lăsă jos dosarul, tuşi şi se prefăcu că răsfoieşte paginile. Ridică privirea, tuşi din nou şi rosti, schiţând un zâmbet:

— Doamnelor şi domnilor, Elvis a părăsit clădirea.

Tăcere, niciun râset.

— Mai avem câteva chestiuni de abordat. Unii dintre voi o să