Anton clătină din cap.

— Cei de aici spun că îl mai pot ţine în viaţă câteva luni, dar şansele de a ieşi din comă sunt mici. Cu toate astea…

Anton îşi schimbă din nou poziţia; privirea ei întrebătoare începea să

devină iritantă.

— Până atunci trebuie să-l supraveghem.

Anton Mittet plecă, simţindu-se epuizat, coborî treptele de la recepţie şi ieşi în aerul nopţii de toamnă. Observă că îi suna mobilul abia când ajunse în maşină.

Era un apel de la centrul operaţional.

— Maridalen, crimă, zise operatorul 01. Ştiu că ţi-ai încheiat ziua de muncă, dar e nevoie de ajutor la securizarea locului crimei. Şi cum eşti deja în uniformă…

— Pentru câtă vreme?

— Vei fi eliberat în cel mult trei ore.

Anton era uluit. Încercau să nu mai facă ore suplimentare, din cauza combinaţiei dintre regulile rigide şi bugete, care nu îngăduia nici măcar derogări din motive practice. Spera doar să nu fie vorba de un copil.

— Bine, zise Anton Mittet.

— Îţi trimit coordonatele.

Chestia asta era nouă: satnav, o hartă detaliată a oraşului şi a districtului Oslo, cu un transmiţător activ, ca să poţi fi localizat. Probabil de-asta îl sunaseră pe el. Era cel mai aproape de locul crimei.

— În regulă, replică Anton Mittet. Trei ore.

Laura avea să fie în pat la ora aia, dar cum îi plăcea să ştie când avea el să vină acasă, îi trimise un mesaj înainte de a porni spre lacul Maridal.

Anton nu avu nevoie să se uite pe satnav. La intrarea în Ullevålseterveien erau patru maşini de patrulă, iar un pic mai departe banda în portocaliu şi alb arăta clar locul.

Anton luă lanterna din torpedou şi se duse către ofiţerul care stătea în afara cordonului poliţiei. Zări lumini licărind printre copaci, dar şi lămpile puternice ale echipei de criminalişti, care îi aminteau de un platou de filmare. De fapt, nu era ciudat; acum, pe lângă fotografierea locului crimei se şi filma, pentru o analiză ulterioară a detaliilor irelevante în primă fază.

 15 

— Ce avem? îl întrebă el pe ofiţerul care tremura, cu braţele încrucişate, lângă banda de delimitare.

— Crimă.

Voce groasă, ochii înroşiţi pe un chip nefiresc de palid.

— Aşa am auzit şi eu. Cine conduce lucrurile pe aici?

— Criminalistica. Lønn.

Anton auzi sunet de voci dinspre pâlcurile de copaci. Multe voci.

— N-a venit încă nimeni de la Kripos sau Serviciul de Investigaţii Criminale?

— Vor veni mai mulţi ofiţeri în curând. Cadavrul abia a fost găsit. Preiei tu?

Ba chiar urma să facă mai mult. Şi totuşi îi dăduseră ore suplimentare.

Anton se uită mai îndeaproape la ofiţer. Purta o haină groasă, dar tremuratul se intensificase, deşi nu era chiar aşa de frig.

— Ai ajuns primul la locul faptei?

Ofiţerul încuviinţă tăcut şi se uită în jos. Bătu cu putere din picioare.

La naiba, un puşti, îşi zise Anton. Înghiţi în sec.

— Măi să fie, Anton, te-a trimis 01?

Anton îşi ridică privirea. Nu-i auzise pe cei doi venind, deşi ieşiseră

dintre nişte pâlcuri dese de arbuşti. Mai văzuse şi până atunci cum se mişcau criminaliştii la locul crimei, cumva ca nişte dansatori dezarticulaţi, aplecându-se şi răsucindu-se, poziţionându-şi cu atenţie picioarele, ca nişte astronauţi pe Lună. Sau poate că albeaţa combinezoanelor determina o astfel de asociere.

— Da, am preluat de la cineva, îi răspunse Anton femeii.

Ştia cine e, toată lumea o cunoştea. Beate Lønn, şefa de la Krimteknisk, care avea reputaţia de clarvăzătoare datorită capacităţii sale de a recunoaşte chipuri, pe care le folosea adesea la identificarea jefuitorilor de bănci din imaginile ceţoase surprinse de camerele de supraveghere. Se spunea că putea recunoaşte chiar şi jefuitori bine deghizaţi, dacă erau foşti condamnaţi, şi că în căpşorul ei blond era stocată o adevărată bază

de date cu câteva mii de infractori. Aşa că acea crimă trebuie să fi fost specială, dacă la faţa locului veniseră şefii în toiul nopţii.

Prin comparaţie cu faţa palidă şi aproape transparentă a femeii minione, chipul colegului ei părea înflăcărat. Obrajii pistruiaţi erau împodobiţi cu doi perciuni mari şi roşii. Privirea exoftalmică îi conferea un

 16 

aer de prostănac. Însă ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia asupra lui era căciula jamaicană în verde, galben şi negru care se ivi după ce omul îşi trase în spate gluga albă a costumului.

Beate Lønn îl bătu uşor pe umăr pe ofiţerul care tremura.

— Gata, Simon, du-te de aici. Nu spune nimănui că ţi-am zis, dar ţi-aş

sugera ceva tare de băut şi apoi un somn zdravăn.

Ofiţerul încuviinţă. Trei secunde mai târziu era înghiţit de beznă.

— Arată rău? întrebă Anton.

— Fără cafea? întrebă omul cu căciulă, deschizând un termos.

Cele două cuvinte îi spuseră lui Anton că omul nu era din Oslo. Era de undeva din provincie, era limpede, însă, asemenea celor mai mulţi norvegieni din Østland, Anton habar n-avea de dialectele din alte zone ale tării şi nici nu era deosebit de interesat de ele.

— Fără, răspunse Anton.

— E întotdeauna bine să-ţi aduci propria cafea la locul unei crime, zise omul cu căciulă. Nu se ştie niciodată cât ai de stat.