Anton înghiţi în sec. Copilă. Reluări.
— Îmi amintesc de cazul ăla, zise Bjørn. Destinul e o chestie amuzantă, să mori în propriul loc al crimei. Gândeşte-te. Cazul Sandra Tveten nu a fost tot toamna?
Beate încuviinţă încet.
Anton clipea şi nu se mai putea opri. Văzuse şi el un astfel de cadavru.
— Doar nu vrei să spui că…? La dracu’! înjură Bjørn printre dinţi.
Beate Lønn luă capacul de termos cu cafea din mâna lui. Înghiţi o gură.
Dădu capacul înapoi. Încuviinţă scurt.
— Oh, fir-ar să fie, zise Bjørn.
19
3
— Déjà-vu, rosti Ståle Aune, privind ninsoarea abundentă peste Sporveisgata, unde negura dimineţii de decembrie începea să facă loc zilei scurte. Déjà-vu este senzaţia că am văzut ceva şi înainte. Nu ştim ce este.
Se întoarse către bărbatul aşezat în cealaltă parte a biroului.
Prin acel „nu ştim” se referea la psihologi în general, nu doar la terapeuţi.
— Unii psihologi cred că atunci când suntem obosiţi, informaţiile trimise către zona conştientă a creierului sunt întârziate, astfel că atunci când apar la suprafaţă au stat deja în subconştient de ceva vreme. Şi de aceea trăim o senzaţie de recunoaştere. Oboseala explică de ce un déjà-vu se petrece de obicei la finalul unei săptămâni de lucru. Dar asta înseamnă
că mai sunt multe de cercetat. Vinerea este ziua déjà-vu.
Poate că Ståle Aune sperase să provoace un zâmbet. Nu pentru că ar fi însemnat ceva în cadrul eforturilor sale profesionale de a-i face pe oameni să se repare singuri, ci pentru că încăperea avea nevoie de aşa ceva.
— Eu nu mă refer la déjà-vu în acest sens, zise pacientul.
Clientul. Persoana care peste aproximativ 20 de minute avea să
plătească la recepţie şi să ajute astfel la acoperirea cheltuielilor celor cinci cabinete individuale de terapie din clădirea impersonală de patru etaje din Sporveisgata, aflată în cartierul de vest al oraşului Oslo. Ståle Aune aruncă o privire spre ceasul din spatele bărbatului: 18 minute.
— Seamănă mai degrabă cu un vis pe care îl trăiesc la nesfârşit.
— Seamănă cu un vis?
Privirea lui Ståle Aune cercetă ziarul deschis într-un sertar al biroului, ca să nu poată fi văzut de pacient. Cei mai mulţi terapeuţi stăteau acum pe un scaun în faţa pacientului, iar când biroul masiv fusese adus în biroul lui Ståle, colegii zâmbitori îl confruntaseră cu teoria modernă care spunea că era bine să existe cât mai puţine bariere între terapeut şi pacient. Ståle replicase scurt:
— Poate e mai bine pentru pacient.
— E un vis pe care îl visez.
— E o chestie obişnuită, zise Aune, ducându-şi mâna la gură, ca să
mascheze un căscat.
20
Se gândi cu dor la draga lui canapea veche, scoasă acum în zona de recepţie unde, cu discurile de greutate alături şi o bară de halteră
deasupra, funcţiona ca o glumă pentru psihoterapeuţi. Pacienţii pe canapea făcuseră şi mai uşoară lecturarea fără rezerve a ziarului în timpul şedinţelor.
— Dar e un vis pe care nu mi-l doresc.
Zâmbet subţire, controlat. Păr rar, bine întreţinut.
Apare exorcistul de vise, îşi zise Aune, încercând să răspundă cu un zâmbet la fel de subţire.
Pacientul era îmbrăcat într-un costum cu dungi, o cravată în tonuri de roşu şi gri, pantofi negri lustruiţi. Aune purta un sacou de tweed, un papion vişiniu sub bărbia dublă şi pantofi maro care nu văzuseră de ceva vreme o perie.
— Poate că îmi puteţi spune despre ce era visul?
— Tocmai am făcut asta.
— Corect. Dar poate îmi oferiţi şi alte detalii?
— Începe, cum am mai spus, din momentul în care se încheie Dark Side of the Moon1. Eclipse se stinge treptat, cu David Gilmour cântând despre cum totul e în armonie…
— Şi asta visaţi dumneavoastră?
— Nu! Da. Adică vreau să spun că înregistrarea se termină ca în realitate. Pe un ton optimist. După trei sferturi de oră de muzică despre moarte şi nebunie. Ca să crezi că totul se va sfârşi bine. Totul reintră în armonie. Numai că, pe măsură ce albumul se încheie, se aude o voce în fundal mormăind că totul e întunecat. Înţelegeţi?
— Nu, răspunse Aune.
