întrebările de eliminare a tulburărilor de stres posttraumatic. Individul nu era afectat de coşmaruri, era doar preocupat să revină la productivitatea spectaculoasă dinainte. Aune avea să-i dea o copie a articolului Terapia repetării în imaginaţie, al lui Krakow şi… nu-şi mai amintea celelalte nume de autori. Avea să-i ceară să-şi noteze coşmarurile şi să vină cu însemnările la următoarea şedinţă. După aceea, aveau să creeze împreună

o alternativă, un final fericit al coşmarului, pe care aveau să-l repete în minte, ca visul să fie mai lesne de gestionat sau să dispară.

Aune auzi vocea monotonă, adormitoare, a pacientului şi se gândi că

ancheta crimei din Maridalen fusese compromisă din prima zi. Chiar şi când ieşiseră la iveală similitudinile frapante cu cazul Sandra Tveten –

data, locul – şi legătura dintre victime, Kripos şi Serviciul de Investigaţii Criminale nu progresaseră. Iar acum le cereau oamenilor să vină cu informaţii noi, oricât de irelevante ar fi. Ăsta fusese subiectul conferinţei de presă din ziua anterioară. Aune bănuia că era un joc al poliţiei pentru public, să arate că face totuşi ceva, nu e paralizată. Chiar dacă, în realitate, era fix aşa: conducerea neajutorată sub atacul public, recurgând disperată

la cetăţeni cu mesajul „haide să vedem dacă vă descurcaţi voi mai bine”.

Se uită la poza de la conferinţa de presă. O recunoscu pe Beate Lønn; Gunnar Hagen, şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, semăna tot mai mult cu un călugăr din pricina cheliei strălucitoare înconjurate de păr în forma unei coroane de lauri. Fusese acolo chiar şi Mikael Bellman, noul şef al poliţiei; în definitiv, era vorba de uciderea unuia de-ai lor. Crispat.

 23 

Mai slab decât şi-l amintea Aune. Buclele telegenice care ameninţau la un moment dat să devină prea lungi fuseseră în mod evident tăiate cândva, între momentul când era şef Kripos şi Orgkrim şi cel în care ajunsese şef peste toţi poliţiştii. Aune se gândi la aspectul aproape feminin al lui Bellman, accentuat de genele lungi şi de pielea bronzată, cu bine cunoscutele pete albe. Niciuna dintre aceste pete nu se vedea în poză.

Cazul nerezolvat de omor al unui ofiţer de poliţie însemna, evident, cel mai prost start posibil pentru un şef al poliţiei care se baza pe reuşite în ascensiunea sa meteorică. Bellman aplanase războaiele drogurilor din Oslo, însă avea să fie uitat rapid. Era adevărat că poliţistul pensionat Erlen Vannesla nu fusese ucis la datorie în sens formal, dar cei mai mulţi ştiau că

moartea sa era cumva legată de cazul Sandra Tveten. Aşa că Bellman mobilizase toţi ofiţerii disponibili şi toate ajutoarele externe posibile. Cu excepţia lui, Ståle Aune. El fusese tăiat de pe listele lor. Firesc, chiar el le ceruse s-o facă.

Iar acum iarna venise devreme şi se instalase senzaţia că zăpada avea să se aştearnă peste pistele cazului. Piste moarte. Piste inexistente. Asta declarase voalat Beate Lønn la conferinţa de presă, nu aveau probe în ancheta criminalistică. Era clar că verificaseră probele din dosarul Sandra Tveten. Suspecţi, rude, prieteni, ba chiar colegi ai lui Vennesla care lucraseră la caz. Fără succes.

În încăpere se lăsase liniştea şi Ståle Aune îşi dădu seama din expresia pacientului că tocmai pusese o întrebare şi aştepta răspunsul psihologului.

— Hmm, rosti Aune, odihnindu-şi bărbia în pumn şi uitându-se în ochii celuilalt. Ce crezi tu despre asta?

Citi uimirea în ochii omului şi pentru o clipă se temu că acesta îi ceruse un pahar cu apă sau ceva asemănător.

— Ce cred despre faptul că ea zâmbea? Sau despre fasciculul de lumină?

— Despre amândouă.

— Uneori cred că zâmbeşte pentru că mă place. Apoi pentru că vrea să

fac ceva. Iar când nu mai zâmbeşte, lumina din ochii ei dispare şi atunci e prea târziu ca să aflu, căci nu mai vrea să-mi vorbească. Sau poate e amplificatorul. Ori altceva.

— Ăăă… amplificatorul?

— Da.

 24 

Pauză.

— Cel despre care ţi-am povestit. Tata îl oprea când venea în camera mea şi spunea că ascultasem discul ăla de atâtea ori încât îl adusesem în pragul nebuniei. După asta am spus că puteam vedea luminiţa roşie de lângă butonul de oprire estompându-se şi dispărând. Ca un ochi. Sau ca un apus de soare. Iar după aia mă gândeam că o pierdeam. De-aia nu spune nimic la finalul visului. Ea este amplificatorul care se stinge când îl opreşte tata. Şi nu mai pot vorbi cu ea.

— Puneai discuri şi te gândeai la ea?

— Da. Tot timpul. Până pe la 16 ani. Şi nu e vorba de discuri. Unul anume.

— Dark Side of the Moon?

— Da.

— Iar ea nu te dorea?

— Nu ştiu. Probabil că nu. Nu atunci.

— Hmm. Şedinţa s-a încheiat. Îţi dau ceva de citit pentru data viitoare.

După care vreau să construim un alt final pentru povestea din vis. Ea trebuie să vorbească. Trebuie să spună ceva. Ceva ce ţi-ai fi dorit să-ţi spună. Poate că te place. Poţi să te gândeşti la asta pentru următoarea întâlnire?

— Bine.

Pacientul se ridică, îşi luă paltonul din cuier şi porni spre uşă. Aune rămase la biroul său, privind calendarul care sclipea pe ecranul computerului. Arăta deja deprimant de plin. I se întâmpla din nou: uitase complet numele pacientului. Îl găsi în calendar. Paul Stavnes.

— Săptămâna viitoare la aceeaşi oră. Bine, Paul?

— Da.

Ståle se uită la ecranul computerului. Când îşi ridică privirea, Stavnes deja plecase.

Se ridică, luă ziarul şi se duse la fereastră. Unde naiba era încălzirea aia globală promisă? Privi ziarul, însă brusc nu mai avu chef de el, îl aruncă pe jos, îi ajungeau săptămânile şi lunile petrecute aşa. Omorât în bătaie.

Forţă teribilă. Lovituri fatale la cap. Erlend Vennesla lăsase în urmă o soţie, copii şi nepoţi. Prieteni şi colegi şocaţi. „O persoană caldă, amabilă. Era imposibil să nu-ţi placă de el. O fire optimistă, cinstit şi tolerant, fără

niciun duşman.” Ståle Aune inspiră profund.

 25 

Se uită la telefon. Aveau numărul lui. Dar telefonul era mut. Ca fata aceea din vis.

 26 

4

Gunnar Hagen, şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, îşi plimbă

mâna peste frunte şi apoi mai sus, până în creştet. Transpiraţia adunată

de palma lui se strânse în părul des de la ceafă. În faţa sa era echipa de anchetatori. În cazul unei crime obişnuite, erau 12 ofiţeri. Însă uciderea unui coleg nu era o crimă tipică, aşa că sediul K2 era plin, cu toate scaunele ocupate, ceea ce însemna aproape 50 de oameni. Cu tot cu absenţii pe motiv de boală, echipa avea 53 de membri. În scurtă vreme, mulţi dintre cei prezenţi aveau să se înscrie pe lista de bolnavi, sub presiunea mass-media. Cel mai bun lucru care se putea spune despre caz era acela că reunise cele două departamente mari de anchetare a crimelor din Norvegia, Serviciul de Investigaţii Criminale şi Kripos. Toate rivalităţile fuseseră lăsate deoparte şi în sfârşit cele două grupuri colaborau cu unicul scop de a găsi persoana care le ucisese colegul. În primele săptămâni lucraseră cu intensitate şi pasiune, ceea ce îl convinsese pe Hagen că acel caz avea să fie rezolvat în curând, în ciuda lipsei de probe, martori, motive, suspecţi şi indicii plauzibile. Totul pentru că dorinţa echipei era formidabilă, reţeaua era solidă, iar resursele, nelimitate. Şi totuşi…

Chipurile cenuşii şi obosite se uitau la el cu o apatie care devenise tot mai vizibilă în ultimele săptămâni. Iar conferinţa de presă din ziua precedentă – care semănase cu o capitulare jenantă, cu el implorând ajutorul tuturor – nu le redase motivaţia. Acum, din sală mai lipseau doi oameni, despre care se ştia că nu erau tocmai bolnavi la pat. Pe lângă

dosarul Vennesla mai era şi asasinatul lui Gusto Hanssen, care se transformase din caz rezolvat în nerezolvat după eliberarea lui Oleg Fauke şi după ce Chris Adidas Reddy îşi retrăsese mărturia. Da, exista o latură

pozitivă a cazului Vennesla: uciderea poliţistului umbrea atât de mult asasinarea tânărului şi frumosului traficant de droguri Gusto Hanssen, încât presa nu mai pomenise nimic despre redeschiderea anchetei.